Relații româno-americane după 1945

relații româno-americane după 1945 După 1945, România și SUA s-au găsit de-o parte și de alta a Cortinei de Fier, fără voia lor.

După 1945, România și SUA s-au găsit de-o parte și de alta a Cortinei de Fier, fără voia lor. Mersul războiului le aruncase în tabere opuse, cu toate că sprijinul SUA de la sfârșitul primului război mondial, prin enunțarea principiilor președintelui Wilson, fusese decisiv în formarea României Mari. Din cauza ideologiei comuniste România și SUA s-au aflat chiar în adversitate, deși cele două țări nu avuseseră nicio divergență istorică. Înființarea celor două blocuri militare opuse, NATO și Tratatul de la Varșovia, a dusa la o tensionare suplimentară a relațiilor bilaterale, mai ales în anii 1950, anii stalinismului în expansiune în țările Europei Centrale și de Est. Însă autoritățile de la București și Washington au considerat ca după anul 1953, când politica Moscovei se schimbă în urma morții lui Stalin, să-și îmbunătățească relațiile.


Diplomatul Anton Moisescu a fost numit ambasador în SUA din partea României în anul 1954. În urma unui interviu realizat în 1995, Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română a aflat de la Moisescu care era climatul general al încercărilor timide de reapropiere dintre România și SUA.  "Ţin să menţionez că în momentul când eu am fost acreditat în SUA ca ministru plenipotenţiar era o atmosferă politică internaţională destul de grea. Erau foarte încordate relaţiile între cele două centru mari de putere: pe de o parte NATO în frunte cu SUA şi pe de altă parte Tratatul de la Varşovia în frunte cu Uniune Sovietică. Din această cauză în SUA am găsit o situaţie deosebit de grea pentru misiunile diplomatice ale ţărilor din lagărul socialist. În primul rând erau impuse restricţii foarte drastice diplomaţilor din aceste misiuni, nu aveau voie să iasă din capitală fără o aprobare specială de la Departamentul de Stat. Noi, spre exemplu, aveam singura facilitate de-a ieşi la New York, întrucât eram şi observator la sediul Naţiunii Unite unde noi încă nu fuseserăm primiţi ca membri cu drepturi depline."


Activitățile misiunii române în SUA era foarte restrânsă, comparativ cu ceea ce fusese înainte de război. Destinderea era primul obiectiv pe care și-l propuneau părțile, iar ea a venit mai ales din partea americană. Anton Moisescu povestea despre deschiderea cu care a fost primit de președintele Eisenhower la prezentarea scrisorilor sale de acreditare. "Personalul diplomatic era compus din 7-8 persoane, în afară de mine, plus soţiile. Personalul militar era format din trei persoane: un colonel, un maior şi un căpitan, de-asemenea cu soţiile. Restul era personalul administrativ necesar ambasadei. Toţi aceşti oameni deveniserăm o familie. Am organizat unele excursii comune, duminicile la un pescuit, la week-end. În condiţiile acelea a venit timpul să depun scrisorile de acreditare. Când am depus scrisorile de acreditare am avut o surpriză foarte plăcută, spre deosebire de atmosfera generală, primirea la preşedintele SUA Dwight Eisenhower, fostul comandant suprem al debarcării din timpul războiului şi al ofensivei aliate împotriva hitlerismului. A avut o atitudine excepţional de amabilă, de amicală, în discuţiile dintre noi. Ne-am exprimat dorinţa şi unul şi altul pentru dezvoltarea relaţiilor dintre SUA şi România şi despre o mai bună cunoaştere. În final, preşedintele mi-a făcut invitaţia să vizitez oricând și oriunde SUA, să cunosc mai bine America. Şi asta era oarecum în contrapunere cu regulile generale care se impuneau diplomaţilor din ţările noastre."


Un alt obiectiv al ambasadei române în SUA a fost infiltrarea în rândul comunității românești. Diaspora română din SUA era covârșitor anticomunistă și se manifestase critic împotriva regimului de la București. Dar strategia emoțională a ambasadei, descrisă de Moisescu, a reușit să-i facă pe unii să se apropie de politica Bucureștiului. "Am căutat să facem legături cu cât mai mulţi români americani întrucât şi de ei eram izolaţi. O legătură mai strânsă am avut-o cu redacţia ziarului "Românul american". Redacţia era la Detroit, o regiune cu mai mulţi români, o mare parte erau emigranţi înainte de război acolo şi care lucraseră mai ales la uzinele Ford. Redactorul-şef al ziarului "Românul american" cu soţia mi-au făcut o invitaţie să mergem în vizită la Detroit cu ocazia zilei femeii din America, unde era ca invitată soţia mea. Am vizitat mai multe oraşe cu această ocazie şi am făcut popasul principal al Detroit. La Detroit am găsit într-o sală vreo 250 de persoane, familii, majoritatea erau oameni în vârstă care plecaseră mai demult din România, dar şi o parte tineri. Le-am prezentat un film cu unele aspecte din România care se numea "România în culori", cu aspecte folclorice în special din Transilvania, Moldova dar şi din alte părţi. În perioada când a rulat filmul se pare că a făcut o impresie atât de puternică încât când s-a aprins lumina am observat că aproape toţi plângeau de emoţie. A fost un moment foarte impresionant şi s-a creat o legătură foarte puternică între ei şi noi. Am mai făcut nişte vizite pe la ei pe-acasă, pe la fabrici. Mi-au făcut legătura cu administraţia fabricii, am putut să vizitez tot procesul de producţie al fabricii și mi-am făcut o impresie despre această tehnologie a construcţiei de automobile pe care am folosit-o pentru experienţa întreprinderii noastre de automobile când m-am întors în ţară."


Relațiile româno-americane au revenit cu adevărat la normalitate abia după 1989. Până atunci, ele au evoluat sinuos de la cooperarea limitată la revenirea la dispute de la sfârșitul anilor 1980.


www.rri.ro
Publicat: 2018-02-26 13:46:00
Vizualizari: 950
TiparesteTipareste