România, Germania şi politica antisemită din anii 1940

românia, germania şi politica antisemită din anii 1940 În prima jumătate a anilor 1940, România și Germania erau aliate. Erau aliate nu numai pe front ci și în conceperea unor politici antisemite.

 

În prima jumătate a anilor 1940, România și Germania erau aliate. Erau aliate nu numai pe front ci și în conceperea unor politici antisemite. Însă chiar dacă erau aliate, între cele două au existat deosebiri în privința tratamentului aplicat comunităților evreiești. Germania a dus o politică de anihilare treptată a evreilor care a devenit din ce în ce mai radicală după 1942. Totul a culminat cu așa-numita "soluție finală" prin care evreii au fost deportați și uciși în lagărele din Polonia de azi. România, în schimb, a dus o politică antisemită în salturi, începând cu o atitudine radicală și terminând prin a refuza internarea evreilor în lagăre.

            

Istoricul Ottmar Trașcă de la Institutul de Istorie "George Barițiu" din Cluj a descris relația dintre România și Germania în tratarea evreilor din prima jumătate a anilor 1940. Trașcă a reamintit faptul că România a avut un comportament antisemit constant la sfârșitul anilor 1930 și în primii ani din 1940. În politica sa rasială, regimul Antonescu a beneficiat și de consiliere germană. "Regimul antonescian a adoptat iniţial în perioada guvernării naţional-legionare din 1940 o politică de românizare, iar după destrămarea guvernării din ianuarie 1941 acea politică a fost continuată. Din martie 1941, în România a activat un consilier pe probleme evreieşti pe lângă legaţia germană din Bucureşti, căpitanul SS Gustav Richter. Care era misiunea lui iniţială? Venise la solicitarea guvernului Antonescu, împeună cu alţi consilieri din alte domenii, misiunea sa fiind de armoniza legislaţia antisemită din România cu cea din Germania. Ulterior, începând din toamna anului 1941 și mai ales din 1942, el trebuia să pregătească aplicarea soluţiei finale în România. În toate legile antisemite importante adoptate în perioada 1941-1942 rolul lui Gustav Richter a fost decisiv."

            

Colaborarea dintre germani și români în lichidarea evreilor din Basarabia, Bucovina de Nord, Transnistria și Odessa a fost una foarte bună. Ottmar Trașcă a cercetat arhivele militare germane unde se află dovezi incontestabile ale apropierii dintre germani și români. "Odată cu izbucnirea războiului germano-sovietic, chestiunea evreiască întră într-o altă fază. Și anume avem o cooperare între unităţile mobile germane de exterminare, aşa-numitele Einsatzgruppen, pe teritoriul românesc în care înţelegem Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria. Au existat 4 Einsatzgruppen care mergeau în spatele unităţilor operative germane şi române, în flancul de sud. Einsatzgruppe D au fost conduse de colonelul Otto Olendorf, iar bilanţul crimelor comise de acest Einsatzgruppe D este de-a dreptul şocant, peste 90.000 de oameni au fost asasinaţi. Când am cercetat rapoartele trimise zilnic către centrala din Berlin, se făcea referire la colaborarea cu autorităţile române. Şi peste tot se spunea "colaborarea este foarte bună", inclusiv cu armata, inclusiv cu jandarmeria şi poliţia. Felul în care autorităţile române şi regimul Antonescu au procedat cu evreii din Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria, a produs stupoare la nivelul conducerii germane, şi mă refer chiar la Adolf Hitler. Pe 19 august 1941, Hitler îi spune lui Goebbels că "în chestiunea evreiască, un om ca Antonescu acţionează mult mai radical decât am făcut-o noi până acum." O asemenea apreciere venită direct de la Hitler spune foarte multe."

 

În iunie 1942, guvernul român era de acord cu deportarea evreilor cu cetăţenie română care se aflau în străinătate. Astfel, 5000 au fost deportaţi la Auschwitz, mai ales din Franţa, unde își găseau sfârșitul. Dar atitudinea guvernului Antonescu se va schimba curând. Ottmar Trașcă. "Situaţia se schimbă în toamna anului 1942. Ştim foarte bine că în august 1942, guvernul Antonescu şi-a dat acordul pentru deportarea tuturor evreilor din România, începând cu evreii din judeţele Timiş, Turda şi Arad. De ce nu au mai fost deportaţi? Avem, în primul rând, intervenţiile lui Wilhelm Filderman, intervenţii foarte bine construite, argumentate. Filderman a atins foarte abil un punct extrem de sensibil al lui Antonescu, şi anume chestiunea Transilvaniei. Filderman întreba la ce folosea deportarea evreilor atâta timp cât Ungaria nu făcea la fel? Deportarea evreilor ar fi creat neplăceri României şi dezavantaje în competiţia care exista între România şi Ungaria în ceea ce privea apartenenţa Transilvaniei. Ungaria nu deportase niciun evreu, toate presiunile germane asupra sa fuseseră respinse. Argumentul lui Filderman a avut efect. De asemenea, avem intervenţiile baronului Francisc Neumann, intervenţiile lui Iuliu Maniu, cele ale reginei-mamă Elena. Pe lângă aceste intervenţii, avem o notă diplomatică drastică din octombrie 1942 a guvernului SUA, prin intermediul legaţiei Elveţiei din România, prin care guvernul american ameninţa cu retorsiuni la adresa cetăţenilor români din America în cazul în care deportările de evrei nu erau oprite. Şi, mai presus de toate, avem Stalingradul, care este decisiv pentru schimbarea de atitudine. Antonescu a fost un pragmatic, nu a fost un militar slab, a înţeles, cel puţin după Stalingrad, că Germania a pierdut războiul. În loc de deportarea evreilor români în lagărele morţii din Polonia, din decembrie 1942 se produce o cotitură în politica antonesciană, şi anume acceptul lui Antonescu pentru emigrarea evreilor în Palestina."

 

România și Germania au mers împreună în politica de lichidare a evreilor europeni în anii celui de-al doilea război mondial. Cu toate că, în cele din urmă, au avut opinii diferite privind soluția finală, responsabilitatea amândurora rămâne în istorie.

 


www.rri.ro
Publicat: 2019-12-31 15:07:00
Vizualizari: 480
TiparesteTipareste