Moarte și imagine în arta românească

moarte și imagine în arta românească Sfârșitul vieții este o certitudine pentru toți oamenii. De aceea, întâlnirea extremă și ultimă cu necunoscutul a fost reprezentată de toate societățile umane.

Sfârșitul vieții este o certitudine pentru toți oamenii. De aceea, întâlnirea extremă și ultimă cu necunoscutul a fost reprezentată de toate societățile umane. În spațiul românesc, moartea a fost reprezentată în biserici cu mesaj moralizator. Moartea reprezentată ca o conștientizare a vieții efemere a mai apărut pe obiecte de artă miniaturală, cărți bisericești și tipărituri populare. Cercetătorii români care au studiat reprezentările artistice ale morții din spațiul românesc s-au axat pe studiul imaginii, pornind de la studiile deja existente în Occident. Majoritatea celor care s-au ocupat de subiect sunt de acord că moartea stârnește nevoia de imagine deoarece este o absență care îl determină om să pună ceva în locul ei.


Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și ea se ocupă de reprezentări ale morții în arta românească din secolele al 18-lea și al 19-lea. "Este mult de vorbit despre relația dintre imagine și moarte. Legătura dintre ele este dată de jocul dintre absență și prezență. În momentul în care ceva este absent, simți nevoia să umpli acea absență cu o imagine. Ambele, și imaginea și moartea, ni se revelează în absență. De fapt, avem de-a face cu un joc între ceea ce moartea descompune și imaginea recompune. Vorbim mereu despre descompunerea prin moarte, despre cadavrul care putrezește, despre faptul că se pierde identitatea vizuală a celui care moare."


Experiență-limită a vieții unui om, moartea se materializează prin imagine. Aceasta a fost în mentalul colectiv al tuturor societăților și nici vremurile de azi nu fac excepție. Cristina Bogdan.  "Moartea este întâi de toate o imagine și rmâne o imagine. În fond, moartea este o abstracțiune, dacă ne gândim la felul în care cunoaștem noi moartea ne raportăm la corpul defunctului. El este o realitate vizibilă cu care ne confruntăm și în locul căreia, la un moment dat, simțim nevoia să punem ceva, simțim nevoia să-l păstrăm pe cel care pleacă de lângă noi într-un anumit fel. Practic, tot ceea ce punem în loc ne vorbește despre această dimensiune iconofilă a morții. Philippe Aries, încă dintr-un album splendid dedicat imaginii omului în fața morții, vorbea despre diversele categorii de imagini pe care le putem pune în locul celui care nu mai există. Imaginile sunt valabile până astăzi, chiar dacă astăzi să spunem că nu mai suntem la fel de interesați de măștile funerare, avem alte modalități de a păstra imaginea defunctului. Se fac fotografii, sunt albume fotografice de la înmormântări, există cimitire virtuale, memoriale online, există pagini de Facebook ale defuncților, poate părea chiar înfricoșător. Se pare că există peste 5 milioane de profiluri de Facebook ale unor oameni care nu mai sunt printre noi. Și totuși profilurile există și continuă să fie active".


În bisericile românești, imaginea morții era des întâlnită. Ea avea o funcție pedagogică, aceea de a îl educa pe creștinul care venea la biserică. Cristina Bogdan.  "Am pornit de la o imagine care spune tot. De ce? Pentru că în primul rând ne vorbește simultan despre decorația interioară și exterioară. Cele mai multe dintre imaginile morții din Muntenia, la bisericile pictate între 1750 și 1850, apar și în interior și în exterior, mai des în exterior. Într-o mică biserică de sat, de lemn, în decorația interioară este un portret votiv în care ctitorii țin chivotul bisericii și pe chivot vedem o scenă care nu mai există în pictura exterioară dar despre care putem bănui că exista. Este vorba despre o scenă care ar fi trebuit să se afle pe peretele de nord al bisericii din Ciungetu din județul Vâlcea, biserică pictată în 1861 de zugravul Nicolae Bunescu, biserică ridicată de săteni, în frunte cu Florea Ionescu despre care legendele locului spun că ar fi trăit 105 ani. Acesată scenă conține un element care m-a pus pe gânduri: este un fel de temă a vânătorului vânat. Este un personaj care vânează un cerb și este o reprezentare a morții cu securea în mână, cu părul vâlvoi, cu ochii exoftalmici. Sunt semne pe care le vom întâlni și la alte reprezentări."

           

Imaginea-standard a morții este cea a unei bătrâne cu înfățișare înspăimântătoare, cu pelerină cu glugă și care are un sac în care ține sculele ascuțite cu care separă corpul de suflet. În sac mai cară corpurile celor pe care i-a luat. Moartea folosește obiecte de tăiere sau împungere ca spada, cuțitul, secera, securea și altele, însă coasa este elementul cel mai prezent. Cristina Bogdan. "Coasa este elementul identificator pentru moarte. Apare și în caietele de modele. Caietul de model al lui Radu Zugravul este instrumentul favorit, în cele 4 imagini în care apare, moartea este însoțită de coasă. În miniaturile din manuscrise, Picu Pătruț reprezintă moartea într-o manieră mai apropiată de cea occidentală figurând-o alături de coasă și de nisiparniță care nu prea apare în reprezentările populare românești. În cărțile populare cum ar fi "Viteazul și Moartea" este o întâlnire și o luptă mentală, o psihomahie, și avem invocarea, chiar de către moarte, a coasei ca element definitoriu. În cărțile de folclor moartea apare evident ca un personaj urât, indezirabil, o babă hâdă, uneori scheletică, care ține în mână o coasă."

            

Reprezentările morții în spațiul românesc au fost influențate de imaginarul religios și de modele artistice din alte spații culturale. Ele au fost destinate oamenilor de atunci, pentru cei de azi arta a inventat noi reprezentări.


www.rri.ro
Publicat: 2019-01-06 14:22:00
Vizualizari: 414
TiparesteTipareste