Grădinari şi peisagişti străini în Ţările Române

grădinari şi peisagişti străini în Ţările române La începutul reorientării de la Răsărit la Apus a civilizaţiei româneşti, multe domenii necesare modernizării şi apărute ca efect al ei erau insuficient dezvoltate sau lipseau cu desăvârşire.

La începutul reorientării de la Răsărit la Apus a civilizaţiei româneşti, multe domenii necesare modernizării şi apărute ca efect al ei erau insuficient dezvoltate sau lipseau cu desăvârşire. De aceea, domnitorii şi boierii din ţările române – Moldova şi Ţara Românească – au adus străinătate specialiştii care să suplinească aceste lipsuri. Pe lângă arhitecţi, medici, profesori sau ingineri, au venit şi grădinari peisagişti. Cea mai iubită grădină publică a Bucureştiului, Parcul Cişmigiu, este opera unor dintre aceşti peisagişti străini şi amenajarea sa a avut loc între a doua jumătate a anilor 1840, fiind inaugurat în 1954. Pe atunci, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu l-a chemat de la curtea imperială de la Viena pe grădinarul peisagist de origine germană Karl Friedrich Wilhem Meyer.

 

Deşi destul de binecunoscut azi, Meyer nu a fost singurul străin care a lucrat la conceperea Cişmigiului, mai ales că el a şi murit la doar 38 de ani în 1852, aflăm de la peisagistul Alexandru Mexi. Acest parc, spre deosebire de grădina Kiseleff, va trece prin diferite etape de transformări, unele mai drastice, altele mai puţin drastice. Cele mai importante au fost făcute de Wilhelm Knechtel prin anii 1880, iar apoi cele mai cunoscute – care dau Cişmigiului înfăţişarea de astăzi – sunt cele realizate prin anii 1920 de către Friedrich Rebhun.  Wilhelm Knechtel a mai lucrat în Ţara Românească şi la alte proiecte, printre altele la grădinile Castelului Peleş. El este autorul traseelor pietruite prin pădure. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, vor lucra şi peisagişti de origine franceză cei mai cunoscuţi fiind Edouard Redont şi Emile Pinard. Cei doi au lucrat împreună la mai multe parcuri publice dintre care cel mai cunoscut este parcul Romanescu din Craiova. Ei au mai lucrat şi la Caracal, la actualul parc Constantin Poroineanu precum şi la mai multe grădini private din zona Argeş Muşcel. Iar Pinard a lucrat şi pe Valea Prahovei, în localitatea Floreşti, la Breaza şi la Buşteni.

 

 

În secolul al XIX-lea, peste tot în lume, amenajarea grădinilor publice şi private se făcea predominant în stil englezesc pentru ca mai târziu, în secolul XX, să fie preferat stilul francez. În ţările române, însă, peisagiştii străini au introdus şi specificul local. Alexandru Mexi. Wilhelm Meyer, Wilhelm Knechtel şi Friedrich Rebhun şi alţii care veneau din spaţiul cultural de limbă germană au preluat o parte din specificităţile locale şi au căutat să le adapteze în grădinile din Ţara Românească şi din Moldova. În ceea ce-i priveşte pe grădinarii peisagişti francezi, lucrările lor sunt mult mai apropiate de ceea ce se proiecta în Franţa decât de specificul local. Redont a şi publicat o carte despre Parcul Bibescu – actualul parc Romanescu din Craiova – la scurtă vreme după ce acesta a fost inaugurat şi toate schiţele şi desenele din carte seamănă foarte bine cu cele incluse într-una din publicaţiile franceze foarte cunoscute în domeniu, în Europa. (...) Aveau, deci, un bagaj de cunoştinţe destul de mare şi încercau să aplice aproape fără ezitare principiile pe care le-au studiat.

 

 

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea când piaţa europeană era suprasaturată de arhitecţi şi grădinari peisagişti, cei stabiliţi în ţările române aveau ocazia nu doar să-şi facă meseria, dar să şi obţină venituri onorabile şi să se simtă bine în sânul unei societăţi care i-a primit cu căldură. Un exemplu e Friedrich Rebhun, care s-a adaptat foarte bine în Bucureşti, deşi iniţial, el considerase capitala României doar o haltă în drumul său prin Japonia, ne povesteşte Alexandru Mexi:

 

În secolul al XX-lea, Friedrich Rebhun, care a ajuns prin 1910 în Bucureşti, – ultimele referinţe despre el apărând prin 1958 după aproape 50 de ani de „aclimatizare” – în răstimpul petrecut aici a şi publicat multe materiale, inclusiv o carte unde făcea apel la specificul românesc sau la specificul unor oraşe. Ba chiar atunci s-a realizat un prim plan pentru actualul parc Herăstrău – la începutul anilor 1930 –, care trebuia să se numească Parcul Naţional. El a făcut o critică a plantelor aclimatizate acolo, susţinând că un parc naţional trebuia să aibă şi vegetaţie autohtonă, care are oricum mai bogată decât speciile exotice importate.

Foarte multe din plantele care au fost aclimatizate atunci nu au rezistat în timp, altele da. De exemplu, în Cişmigiu, încă se păstrează câteva exemplare vechi de platani, dar şi de salcâmi japonezi. Câteva se mai păstrează şi la Peleş. Dar pe atunci era un joc de noroc, nu se ştia dacă aceste plante se vor adapta la condiţiile din diferitele oraşe ale României. Pentru că, în epocă, existau puţine pepiniere în spaţiul românesc, cele mai multe plante erau aduse din Austria şi din Italia. Se mai păstrează şi azi la Arhivele Naţionale, suficiente facturi, chitanţe şi liste de plante care erau aduse din pepiniere din spaţiul austriac sau italian.


www.rri.ro
Publicat: 2019-04-21 12:20:00
Vizualizari: 470
TiparesteTipareste