Alexandrina Cantacuzino şi începuturile feminismului românesc

alexandrina cantacuzino şi începuturile feminismului românesc Mișcare de emancipare a femeilor române a luat amploare odată cu intrarea în noul veac, al XX-lea.

Caracterizată, la începuturile ei din a doua parte a secolului al XIX-lea, de existența mai multor asociații mai degrabă caritabile și feminine decât feministe, mișcare de emancipare a femeilor române a luat amploare odată cu intrarea în noul veac, al XX-lea. Una dintre figurile sale tutelare rămâne până azi Alexandrina Cantacuzino, personaj controversat și pitoresc deopotrivă, dar și plin de energie și inițiativă. Membră a boierimii române, Alexandrina Cantacuzino a înțeles că trebuie să sprijine, mai ales, educarea fetelor mai sărace și profesionalizarea lor. Dar nu doar atât. Biografia sa bogată ne este acum rezumată de Monica Negru de la Arhivele Naționale ale României. 

S-a născut în septembrie 1876, tatăl său fiind locotenentul Theodor Pallady, participant la Războiul de Independență, iar mama sa, Alexandrina Kretzulescu, aparțineau unor mari familii boierești. Alexandrina Pallady s-a căsătorit cu politicianul conservator Grigore G. Cantacuzino, ministru și senator în mai multe rânduri. Au avut trei fii. Înrudirea cu familia Cantacuzino i-a conferit nu doar un statut social înalt, ci și o putere financiară pe care a folosit-o pentru susținerea idealurilor sale. Ea a susținut mișcarea de emancipare a femeilor române chiar și din fonduri proprii întreținând, spre exemplu, 33 de școli sau trimițând 5.000 de cărți în Basarabia. În mai 1910, ea susținut un grup de militante pentru drepturile femeii și apoi a fondat, iar din 1918 a și condus, Societatea ortodoxă națională a femeilor române (SONFR). Această societate a sprijinit întemeierea de asociații feminine, de școli și de locuințe sociale în București, dar și în multe alte orașe. În perioada interbelică, a inițiat și a coordonat o serie de organizații feminine.


Înainte, însă, în timpul Primului Război Mondial, Alexandrina Cantacuzino a rămas la București după cucerirea orașului de către armata germană. Aici a organizat, prin Crucea Roșie Română a cărei președintă a fost, un spital și a oferit asistență medicală răniților, dar și prizonierilor de război. Chiar și după terminarea războiului, Alexandrina Cantacuzino, a rămas legată de tragediile și victimele conflagrației, după cum ne spune Alina Pavelescu, directoare adjunctă la Arhivele Naționale.: 

Alexandrina Cantacuzino și femeile din Societatea Femeilor Orotodoxe din România au fost principalele promotoare ale strângerii de fonduri pentru construirea Mausoleului de la Mărășești.  Iar în muzeul Mausoleului o veți găsi pe Alexandrina Cantacuzino fotografiată în centrul grupului de oficialități care inaugura mausoleul. Mai mult de atât. Terenul pe care a fost construit Mausoleul și care a aparținut familiei Negropontes a  fost donat în virtutea relațiilor de prietenie dintre Alexandrina Cantacuzino și această familie. În Primul Război Mondial, de altfel, femeile din România și-au dat din plin proba implicării lor civice și capacității de a răspunde nevoilor unei societăți în criză.


Aceasta a fost doar una dintre trăsăturile unei mișcări feministe puțin diferite față de cea occidentală din epocă. Militantele feministe din România nu se purtau, de pildă, ca sufragetele britanice protestând pe străzi, purtând pantaloni sau clamând zgomotos dreptul la vot. Mișcarea feministă din România a împrumutat destul de multe de la personalitatea specială a Alexandrinei Cantacuzino, consideră Alina Pavelescu: 

Mișcarea feministă din România n-a urmat chiar acest tipar. Ea seamănă mai degrabă cu biografia și personalitatea Alexandrinei Cantacuzino care i-a fost lideră, sub diverse forme, mai multă vreme. Ea a făcut foarte multe chestii în viață, dar în același timp, a fost și un personaj controversat, ca să folosim un limbaj la modă astăzi. Pe de o parte, ea a înființat în 1929 un grup al femeilor române care a fost considerat în epocă și acuzat de a fi fost primul partid politic feminist din România. În același timp susținea un rol foarte tradiționalist al femeii în societate. 

A înființat mai multe școli pentru educarea profesională a dedicate fetelor, dar de fiecare dată insista asupra ideii că femeia trebuie să învețe să fie o bună gospodină, să facă mâncare bună și să fie stâlpul moral al familiei prin păstrarea tradiției religioase. Era foarte legată de această tradiție religioasă și, în generală, era destul de elitistă în manifestările ei feministe. Nici opțiunile politice ale ei n-au fost dintre cele mai liberale și democratice pentru că naționalismul ei a dus-o, la finalul anilor 1930, în vecinătatea Gărzii de Fier. 

Unul dintre fiii ei chiar a fost ucis în lagăr, laolaltă cu alți lideri ai Mișcării Legionare din ordinul lui Carol al II-lea. Asta a radicalizat-o foarte mult și, în ultima perioadă a vieții, a promovat niște idei foarte urâte despre eugenie și rasism absolut reprobabile. Din fericire pentru ea, a murit în 1944 și n-a apucat să cunoască la bătrânețe și închisorile comuniste. Dar este un personaj prin intermediul căruia descoperi mișcare feministă din România, o mișcare absolut originală, un amestec năucitor de feminism în sensul occidental, sufragetic, al cuvântului și de tradiționalism în ceea ce privește rolul femeii în societate.


Personalitatea și activitatea Alexandrinei Cantacuzino pot fi descoperite, de asemenea, în antologia de documente alcătuită de Monica Negru și publicată la editura Cetatea de Scaun: Alexandrina Cantacuzino și mișcarea feministă în anii interbelici.  


www.rri.ro
Publicat: 2019-06-16 09:38:00
Vizualizari: 190
TiparesteTipareste