Refacerea culturii protestului în România

refacerea culturii protestului în românia Alături de votul universal, protestul este forma maximă de manifestare liberă a opiniilor în societatea modernă. Rădăcinile protestului se află în timpul revoluţiei franceze de la finele secolului al 18-lea şi în tot secoulul următor

Alături de votul universal, protestul este forma maximă de manifestare liberă a opiniilor în societatea modernă. Rădăcinile protestului se află în timpul revoluţiei franceze de la finele secolului al 18-lea şi în tot secoulul următor. Protestul a fost întotdeauna indicatorul după care se măsoară gradul de libertate al unei societăţi moderne şi diversitatea ei. Tiranii secolului 20 au manifestat o aversiune patologică faţă de proteste, faţă de contestarea autorităţii lor. Această aversiune au moştenit-o şi liderii iliberali şi cei populişti ai perioadei actuale, care însă din fericire nu au putut să şi-o îndrepte către lichidarea pur şi simplu protestului, aşa cum au făcut-o comunismul şi fascismul.

            

În România interbelică, protestul era o formă uzuală de manifestare a dezacordului unui grup social ori politic faţă de politica autorităţii. Însă din 1945, anul în care s-a instalat guvernarea comunistă, protestul a fost reprimat cu brutalitate. Cu toate acestea, între 1945 şi 1989 românii au protestat atunci când condiţiile de muncă şi viaţă au devenit insuportabile, aşa cum au fost grevele minerilor din 1977 şi greva muncitorilor de la întreprinderile braşovene "Steagul Roşu" şi "Tractorul". În 1989, ca o răzbunare a istoriei, românii şi-au recâştigat libertatea de a protesta chiar printr-o serie de proteste masive care au dus la căderea regimului comunist. De atunci, istoria recentă a României poate fi scrisă şi din perspectiva revenirii la cultura protestului.

            

Poeta Ana Blandiana, oponentă a regimului comunist şi una dintre cei care au contruibuit la renaşterea protestului în România, a inaugurat o expotiţie care a avut ca titlu "Democraţie şi protest". Ana Blandiana a spus că scopul manifestării a fost aducerea aminte a momentelor care au dus la refacerea spiritului protestatar. "Această idee, fără să fie originală, conţine nişte accente deosebite ale zilei de azi. Am vrut să strângem la un loc şi să înşirăm ca mărgelele pe aţă marile manifestaţii care au avut loc în România, marile proteste care au avut loc în România, de la 1945, primul protest împotriva comunismului care începea, şi până la protestele din Piaţa Victoriei care au reînceput în 2017. În această marjă de timp de mai mult de o jumătate de secol, între care 30 de ani sunt de libertate şi 45 de dictatură. Este un fel de pledoarie pentru a crea o cultură a protestului. O civilizaţie adevărată are şi o cultură a protestului, iar o cultură a protestului înseamnă recunoaşterea şi legarea între ele a momentelor de protest. Faptul că în timpul protestelor pentru Roşia Montană s-a vorbit într-o mare naivitate şi ingenuitate despre faptul că erau primele proteste din istoria modenră a României pe mine m-a uluit. Cu atât mai mult cu cât în Piaţa Victoriei jumătate din manifestanţi erau cei care fuseseră în Piaţa Universităţii cu 20 de ani înainte. Cei din 2017 pur şi simplu nu ştiau aceasta, trăim într-o societate care în mod programatic distruge memoria. Nu era vorba de rea-credinţă, era ceva de rău augur, era ceva care te putea nelinişti în legătură cu viitorul unor generaţii care nu voiau să se lege de ceea ce fusese înaintea lor."


Dar existenţa protestului nu înseamnă că el este mereu benefic democraţiei. Ana Blandiana. "Am primit din SUA un eseu, se numeşte "The Language of Protest", care are pe copertă semnul anarhiei, celebrul cerc anarhist. Am avut revelaţia deosebirilor între proteste, cât de diferite sunt ele. Pentru americanul care scrisese cartea, protestul era o formă de a contesta societatea, anarhia este cea care vrea să distrugă societatea adesea fără a spune ce vrea să pună în loc. Protestele la care ne-am gândit noi sunt nişte proteste pentru statul de drept, pentru susţinerea lui, atunci, în 1945, când era ameninţat şi urma să fie distrus, şi pentru a putea trăi din nou în acest stat de drept. Căci pentru ce altceva au protestat cei de la Braşov din 1987 de exemplu? Erau aproape nişte copii cei care reprezentau organizaţia muncitorilor de la Braşov. Apoi tot deceniul Alianţei Civice n-a fost decât o pledoarie şi un protest împotriva refuzului de a reconstrui statul de drept care urma să se facă pe baza Proclamaţiei de la Timişoara. Iar protestele din 2017 nu sunt decât nişte proteste ale celor care nu vor să accepte că România nu este în stare să devină un stat de drept de-adevăratelea."


Cultura protestului a revenit în comportamentul de fiecare zi al românilor după aproape 50 de ani de reprimare a sa. Anii 1990 au fost dominaţi de etalarea protestului în formele sale diverse, de la cel paşnic, care rămâne cel mai constructiv, până la formele extreme, violente. Protestul politic a ţinut prima pagină a ziarelor şi a deschis jurnalele de ştiri ale posturilor de radio şi televiziune. Mitingul-maraton de 52 de zile din Piaţa Universităţii din aprilie-mai 1990 a rămas în continuare reperul cel mai important al dorinţei de a spune "nu" atunci când un grup de oameni simte că politica nu conduce societatea către binele comun. Se poate spune că renaşterea protestului în România de după 1989 a fost legată de renaşterea democraţiei şi a politicii, de reconectarea cetăţenilor la ceea ce este firesc: la urmărirea interesului public şi la binele comun. (


www.rri.ro
Publicat: 2019-09-30 14:44:00
Vizualizari: 940
TiparesteTipareste