Începuturile limbii române ca limbă a Bisericii

Începuturile limbii române ca limbă a bisericii Circulația cărților și a traducerilor în spațiul românesc până la apariția statului modern a fost legată de instituția Bisericii, de religie în general.

Circulația cărților și a traducerilor în spațiul românesc până la apariția statului modern a fost legată de instituția Bisericii, de religie în general. Și nu doar cartea și cultura au fost apanajele Bisericii, educația și sănătatea erau tot în grija ei. Cărțile aveau o dublă menire, aceea de a forma teologic și intelectual un om al lui Dumnezeu și de a aduce învățăturile religioase la urechile tuturor credincioșilor. Una dintre caracteristicile Reformei religioase din lumea creștină din secolul al 16-lea a fost traducerea Bibiliei în limbile locale. Astfel, prestigiul limbilor de cult, latina în Occident și greaca și slavona în Orient, a scăzut întrucât oamenii simpli voiau să înțeleagă ce se spunea în timpul ceremoialului religios.

            

În spațiul creștin-ortdodox în care se găseau și românii, spațiu controlat geocultural de modelul otoman, reforma reliogasă a pătruns lent. Cu toate acestea, schimbările venite dinspre Occident se simțeau și clerul și ierarhia Bisericii deveneau din ce în ce mai receptive la voința credincioșilor. Sub influența lutheranismului și a calvinismului, diaconul ortodox Coresi a tradus cele patru evanghelii creștine și le-a tipărit între 1556 și 1583 la Brașov, în centrul României de azi. Traducătorul Policarp Chițulescu a arătat cum a început istoria traducerilor în limba română a textelor sacre creștine începând cu anii 1640. "Grija și dragostea propovăduitorilor Evangheliei de a reda Cuvântul lui Dumnezeu în mod fidel și pe înțeles a condus la apariția traducătorilor și a traducerilor acestora care se făceau pentru luminarea celor mulți. Cercetând sursele traducerilor din spațiul românesc, evident că ele pot fi regăsite în cultura bizantină. Chiar dacă românii s-au orientat la un moment dat spre cultura slavă, care a devenit foarte puternică și a influențat cultura română, ea nu era originală ci era tot de factură bizantină. Textele ajungeau în spațiul românesc prin filiera athonită și constantinopolitană dat fiind și faptul că românii erau dependenți, prin mitropolia Ungrovlahiei, de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Acest recurs la textele bizantine era un fel de legitimare a autenticității și de aceea se încerca nu o eliberare de variantele slavone ci accesul direct la sursă."

            

Cultura religioasă din spațiul românesc mergea, încă timid, în direcția deschisă de Reformă. Ezitările au fost puse de istorici pe seama temerii că prozelitismul reformat s-ar fi răspândit în mediile ortodoxe. În secolele următoare, ortodoxia română se va îndrepta din ce în ce mai hotărât către ceea ce a fost denumită drept "românizare" a limbii liturgice. Policarp Chițulescu.  "Românirea cultului înseamă deschiderea accesului la mesajul divin către cât mai mulți. Deși românii nu au avut liturghia și slujbele în limba română nu a însemnat că limba română nu se vorbea în biserică. Cronicile, predicile, cazaniile erau toate în limba română, ele au fost primele culegeri de texte tipărite fără niciun fel de temere. Cazania de la Govora a fost tipărită în 1642 și care a deschis drumul textelor de explicare a cărților Scripturii și a mesajului Evangheliei duminicilor. De aici, a apăprut necesitatea de a înființa tiparnițe, de a completa activitatea atelierelor de copiere care nu au încetat până în secolul 20 să lucreze."

            

Ierarhia Bisericii devine din ce în ce mai convinsă că trecerea de la limba slavonă la limba română îi apropia pe credincioși de Dumnezeu. Policarp Chițulescu arată că șefii religioși au fost cei care au încurajat traducerile și tipăriturile în română. "Primii pași pentru românirea cultului, pentru introducerea limbii române în redarea slujbelor bisericești care nu erau permise decât în limbile greacă, slavonă, ebraică și latină, a limbilor sacre, au fost adoptați cu foarte mare prudență, cu tact și multă răbdare. Mitropolitul Ștefan al Ungrovlahiei era un mitropolit cărturar, la curtea căruia aveau loc dispute teologice, adică în reședința mitropolitană de la Târgoviște, de la el ne-a rămas un foarte frumos manuscris, frumos împodobit, în trei limbi, slavonă, greacă și română. El își afirmă răspicat crezul într-o prefață apărută la Târgoviște în 1651. Mitropolitul Ștefan este cunoscut ca fiind primul care a rostit Crezul în română în biserică, dar mai ales prin inițativele de a uniformiza slujbele, ca toți preoții să slujească la fel în toate bisericile și mănăstirile din mitropolia lui."

            

Odată depășită teama de extindere a prozelitismului religios, tendința deschisă a fost continuată până la apariția integrală a Bibliei în limba română, la București în 1688. Policarp Chițulescu. "Un alt învățat ierarh care a făcut un pas înainte a fost mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei. El este cel care a încuraja în mod tacit introducerea limbii române în cult și este considerat un factor conservator. În 1680, el a tipărit ceva nou față de mitropolitul Ștefan care tipărise diferite cărți de slujbă dar nu liturghia cu tipicul în limba română. Teodosie a tipărit această liturghie cu tipic în limba română care era în manuscris, așa cum spune el, 'întru folosul tuturor preoților și diaconilor'. Tradus din greacă, Tipicul era astfel în limba română gata tipărit. În Tipic mai sunt câteva tropare și rugăciuni în română și încet-încet se inserează din ce în ce mai multe texte românești. El a binecuvântat și apariția primei Sfinte Scripturi în limba română, în 1688."

            

La începutul secolului al 18-lea, schimbarea devenise ireversibilă. Limba română înlocuise limba slavonă în celebrarea serviciului ortodox în biserici.


www.rri.ro
Publicat: 2020-01-12 12:14:00
Vizualizari: 859
TiparesteTipareste