Tifosul exantematic în România primului război mondial

tifosul exantematic în românia primului război mondial Istoria epidemiilor în spațiul românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre tifosul exantematic.

Istoria epidemiilor în spațiul românesc a scris în anii primului război mondial pagini îngrozitoare despre tifosul exantematic. Conform statisticilor, în iarna anului 1916-1917, epidemia de tifos exantematic au luat viețile a aproximativ 350.000 de militari și 450.000 de civili din România fiind considerată mai ucigătoare decât confruntările militare în sine. 


România intrase în primul război mondial în august 1916 alături de Antanta franco-anglo-rusă printr-o ofensivă militară în Transilvania, provincie locuită majoritar de români din Austro-Ungaria. Contraofensiva germano-austro-ungară din nord și cea germano-bulgară din sud au făcut ca armata română să trecă pe poziții defensive și, după patru luni de lupte, să fie nevoită să se retragă în Moldova împreună cu autoritățile și o parte din populație. În decembrie 1916 Bucureștiul era ocupat de armatele germane, bulgare și austro-ungare și se instituia un regim militar dur de rechiziții și restricții.


Ocupația militară a Bucureștiului a însemnat însă și apariția unui nou dușman: tifosul exantematic. La sfârșitul lunii decembrie 1916 se înregistrează primele cazuri în rândul populației sărace din București care rapid s-au transformat într-o epidemie. Războiul și lipsurile ca hrana și căldura au contribuit la propagarea bolii. Al doilea focar de infecție, mult mai sever decât cel din sud, a fost cel adus de armata rusă. Istoricul Delia Bălăican de la Biblioteca Academiei Române a cercetat impactul pe care epidemia de tifos exantematic l-a avut asupra societății române. 

"Ce înseamnă epidemie de tifos exantematic? Cauza erau păduchii, în consecință, mizeria și sărăcia, lipsa asigurării igienei în rândul populației civile și în rândul trupelor militare. În România, trupele ruse au adus această boală, ea apăruse în rândul trupelor ruse și sporadic în zona Balcanilor. Cu ocazia mișcării trupelor în Moldova boala s-a răspândit și la țară. Situația a degenerat ajungându-se la o mortalitate de 30% în rândul populației civile și până la 40% în rândul medicilor în luna martie a anului 1917."


În ciuda haosului, autoritățile române reacționează și concep un plan de măsuri de combatere a epidemiei. Delia Bălăican.  "În ianuarie 1917, boala a fost recunoscută oficial iar vârful epidemiei a fost în martie. În Bucureștiul ocupat, Institutul de bacteriologie era în continuare condus de omul de știință Victor Babeș. La Iași, ca urmare a apelurilor făcute de Crucea Roșie franceză, serviciile mediale au fost unificate sub conducerea doctorului Ion Cantacuzino. La București, Victor Babeș se ocupa de fabricarea de seruri și vaccinuri pentru că trebuie să spunem că epidemia de tifos nu era singulară. În timpul războiului au fost semnalate și alt fel de epidemii cum ar fi cele de holeră și malarie. Din păcate, și epidemiile au fost politizate, li se reproșau autorităților că nu fuseseră pregătite. Dar tifosul era o boală nouă, necunoscută în spațiul românesc, și din acest motiv nu exista vaccin."


În orice situație-limită se disting și oameni care gândesc limpede și iau măsurile salutare. Unul dintre eroii luptei împotriva tifosului exantematic a fost medicul Ion Cantacuzino. Delia Bălăican.  "Doctorul Cantacuzino, spun memoriile personalităților vremii dar și arhivele mărturisesc, a făcut minuni la Iași, într-o perioadă scurtă a reușit să izoleze cazurile de tifos. O echipă formată din 150 de ingineri a fost pusă să construiască niște barăci pentru izolarea persoanelor bolnave de cele sănătoase. 

Barăcile erau din lemn, erau niște spitale de campanie în care erau internați obligatoriu militari și civili, indiferent de vârstă și sex. Populația de la sate locuia încă în bordeie unde nu era lumină și aerisirea era practic imposibilă iar umiditatea din bordeie favoriza boala. Astfel au fost scoși de acolo cei bolnavi, s-a trecut la măsuri drastice de igienizare și la despăducherea de două ori pe săptămână a bolnavilor, la igiena personală, a hainelor și obiectelor intime. 

Ceea ce nu se ardea se băga în cuptoare pentru dezinfectare. Când nu se puteau băga în cuptor, obiectele erau introduse în petrol sau oțet. Acestea erau măsurile la îndemână la acea vreme. Aceleași măsuri erau luate și la București. La Iași, principala problemă a autorităților a fost asigurarea salubrității orașului. În acea iarnă teribilă și zăpada a fost un factor care a îngreunat rezolvarea tuturor problemelor. O problemă importantă era ridicarea morților de pe străzi."


În acele momente critice, românii aveau nevoie de personaje salvatoare care să le redea încrederea în forțele proprii. Suveranii Ferdinand și Maria, în special regina Maria, au fost la înălțimea misiunii lor. Delia Bălăican. 

"Regina Maria a fost un personaj-cheie nu numai în acel episod nefericit al epidemiei de tifos. Cred că imaginea ei din război este cea din fotografiile pe care deja le cunoaștem, stând la căpătâiul bolnavilor cu o vorbă bună și aducându-le mâncare grație relațiilor personale pe care le avea cu misiunile străine, mai ales cu cea americană, franceză și britanică. Regina Maria a fost un model pentru societatea românească iar doamnele din elita societății au urmat-o. Mobilizarea a fost exemplară, memoriile de război sunt emoționante. O amintesc aici doar pe regina Maria, o păstrăm pe regină ca pe un simbol în acea luptă și este poate singura imagine luminoasă din acele vremuri foarte grele."


Măsurile luate au fost foarte eficiente, efectele fiind vizile în iunie 1917 când deja tifosul fusese eradicat. Era semnalul ridicării și cel care prevestea victoriile armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz care vor duce în anul următor la victoria finală.



www.rri.ro
Publicat: 2020-04-06 14:14:00
Vizualizari: 5361
TiparesteTipareste