140 de ani de la fondarea monarhiei române

140 de ani de la fondarea monarhiei române În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv.

În 1881, pe harta politică a Europei apărea Regatul României, o structură politică nouă, cu un trecut comun de cel puţin o jumătate de mileniu din punctul de vedere al mentalului colectiv. Însă trecutul politic comun era departe de a fi unul îndelungat. Ideea unui stat extracarpatic circulase sporadic în secolele anterioare în mai multe forme mai mult sau mai puţin realizabile. La sfârşitul secolului al 18-lea, ideea de Dacia, care desemna cele două principate române, era vag menţionată în corespondenţa dintre împăraţii Rusiei Ecaterina cea Mare şi al Austriei Iosif al II-lea. Însă până la jumătatea secolului al 19-lea acea idee a statului român va prinde contur. Prin efortul tenace al elitelor din cele două principate române care au cooptat masa de ţărani şi orăşeni la proiectul statului format din Moldova şi Muntenia ideea de Regat al României a început tot mai clar să devină realitate. 

O altă idee-forţă a susţinut construcţia politică română şi anume ideea Dunării paneuropene, a căii libere de navigaţie pe întregul continent. De altfel, Principatele Române erau denumite înainte de 1859, anul unirii lor, şi ca Principatele Danubiene, cu trimitere la forţa de expresivitate pe care o exercita marele fluviu Dunărea. Iar prezenţa pe tronul noului stat a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost cea care a dat consistenţă statului român culminând cu anul 1881 când ambiţiosul şi tenacele prinţ Carol va deveni regele Carol I iar ţara sa Regatul României. Pe 10 mai, ziua sosirii în 1866 a lui Carol în România, era marcată semnificaţia noului început pentru societatea românească, un început bun după o lungă şi agitată perioadă de căutări, incertitudini şi dezamăgiri.

            

Perioada de domnie a lui Carol I a fost una lungă şi fructuoasă, între 1866 şi 1914. Dar aceasta nu a fost un dat natural, noua aşezare socială şi instituţională bună fiind obţinute cu mare greutate. Istoricul Alin Ciupală de la Universitatea Bucureşti a caracterizat primii ani de domnie ai noului principe, între 1866 şi 1871, ca pe o perioadă de tranziţie, venirea lui Carol însuși fiind primită cu rezervă.  

"În afara clasei politice româneşti, Carol este primit cu destulă indiferenţă de către români deoarece aceştia nu-l cunosc, este un principe german, catolic, deci un străin pentru cei mai mulţi dintre ei. În schimb, elita politică îl primeşte cu foarte multe speranţe. După deziluzia domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în viitorul rege Carol I ei şi-au pus mari speranţe. Pe de altă parte, trebuie să spunem că principele domnitor are, la sosirea în Bucureşti, un adevărat şoc. Mai tîrziu, regina Elisabeta, cu mult umor, povesteşte episodul venirii lui Carol în Bucureşti, după un drum lung, obositor şi riscant, la capătul căruia, la Bucureşti, Carol este destul de dezamăgit de realităţile pe care le întîlneşte. Era un oraş care, în comparaţie cu oraşele germane, este provincial. Are surpriza să constate că reşedinţa sa, casele Golescu din Bucureşti, nu seamănă cu una princiară. Dincolo de aceste dezamăgiri de moment, Carol se va adapta şi va reuşi să treacă peste această perioadă grea a începutului."

            

Constituţia din 1866, una din cele mai moderne la acea dată, a fost copiată după modelul belgian, motiv pentru care România fiind denumită "Belgia orientului". Element-cheie al noului stat, constituţia a fost gata încă de la începutul noii domnii. 

Cu detalii Alin Ciupală. "La sosirea în ţară, Constituţia este aproape încheiată. Oamenii politici români făcuseră un efort considerabil şi lăsaseră deoparte divergenţele. Constituţia va fi votată de Adunarea Constituantă şi va intra în vigoare. Rapiditatea elaborării acestei Constituţii se explică prin două cauze. În primul rînd, politicienii români au dorit de la bun început să-i pună în faţă viitorului rege o realitate instituţională şi politică, au vrut să evite situaţia apărută în timpul domniei lui Cuza. Au dorit să creeze sistemul monarhiei constituţionale de la bun început, sistem care fixa cu foarte mare precizie atribuţiile instituţiei monarhice. În al doilea rînd, politicienii români sunt presaţi de conjunctura internaţională şi de complicaţiile diplomatice apărute după detronarea lui Cuza. Marile puteri recunoscuseră în final unirea celor două principate româneşti, Muntenia şi Moldova doar pe timpul domniei lui Cuza. După 11 februarie 1866, Turcia şi Austria au cerut separarea Principatelor şi revenirea la situaţia de dinaintea anului 1859. Politicienii români trebuia să rezolve rapid această criză internă cu complicaţii externe."

            

Punctul culminant al dificultăţilor tranziţiei a fost criza dinastică din 1871, când principele Carol a fost pe punctul de a-şi semna abdicarea. Dar venirea la cârma guvernului a conservatorilor conduși de Lascăr Catargiu va face ca România să pășească, în sfârșit, cu hotărâre către atingerea obiectivelor propuse. Unii istorici spun că, de fapt, depăşirea momentului 1871 a fost punctul de cotitură decisiv în viaţa României moderne. Românii profitaseră de războiul Crimeii din anii 1853-1856 pentru a se prezenta în fața puterilor europene cu o ofertă statală credibilă ceea ce va duce în final la unirea din 1859. Conduși de Carol I, ei nu vor rata nici a doua ocazie, cea a războiului ruso-turc din 1877-1878, unde vor lupta cu determinare și la capătul căruia vor obține independența. Pe 10 mai 1881, acum 140 de ani, ultimul pas era făcut, Regatul României devenind o realitate și de jure nu numai de facto.

RadioRomaniaInternational · Pro Memoria - 31.05.2021

www.rri.ro
Publicat: 2021-05-31 14:14:00
Vizualizari: 175
TiparesteTipareste