Armata română pe frontul din est

armata română pe frontul din est România a intrat în cel de-al doilea război mondial în 1941, alături de Germania, atunci când toate eforturile pentru menţinerea păcii se prăbuşiseră.

România a intrat în cel de-al doilea război mondial în 1941, alături de Germania, atunci când toate eforturile pentru menţinerea păcii se prăbuşiseră. Pe 22 iunie 1941, atunci când armata română, alături de cea germană, a trecut Prutul pentru eliberarea Basarabiei răpite de URSS cu un an înainte, puterile învingătoare din primul război mondial erau ele însele în situaţii disperate. Franţa fusese ocupată în iunie 1940, iar Anglia se apăra cu dificultate în propriul arhipelag de furia Wehrmachtului. România, pedepsită de Hitler pentru politica sa francofilă şi anglofilă, s-a alăturat noii ordini germane a Europei şi a contribuit consistent la eforturile de război.


Armata română a început ofensiva împotriva armatei sovietice pe un front cuprins între Marea Neagră şi Carpaţii Bucovinei. După o rezistenţă slabă opusă de sovietici, de numai trei săptămâni, trupele române eliberează în întregime cele două provincii Basarabia şi Bucovina de Nord. Pe 27 iulie, Hitler îi trimite mareşalului Antonescu o telegramă de felicitare pentru eliberarea teritoriilor româneşti şi îi cere să treacă Nistrul şi să ocupe Transnistria. Unităţile române continuă alături de cele germane ofensiva antisovietică prin sudul Ucrainei şi ajung, în cele din urmă, la Stalingrad.


Sublocotenentul Ahile Sari mărturisea în 1993 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română că, la trecerea prin sudul Uniunii Sovietice, a întîlnit grozăvii care i-au depăşit cu mult imaginaţia: ”Mi-a fost dat să văd pentru prima dată un tren de deportaţi sovietici, nu erau prizonieri, ci familii deportate, probabil în Germania. Atunci am luat contact pentru prima dată cu viaţa aceasta şi cu situaţia dramatică în care se aflau aceste figuri care erau dezumanizate, aveau amprenta foamei şi cu gamelele întinse ne rugau să le dăm ceva de mâncare. A fost o imagine tristă pentru mine, întreg eşalonul de ofiţeri şi soldaţi ne-am repezit către ei şi le-am dat ce am putut prin sârma ghimpată şi în lătratul câinilor de pază de la vagoane.”


La Stalingrad începea dezastrul armatei române în est. Operaţiunea Uranus a armatei sovietice viza atacarea flancului nordic al dispozitivului german de la Stalingrad care era apărat de trupele române şi maghiare, mai slab echipate decât cele germane şi cu un moral mai scăzut. Beneficiind de sprijinul masiv al blindatelor, pe 19 noiembrie 1942 sovieticii au atacat furibund. Dar românii aveau informaţii şi au cerut germanilor ajutor, care n-a venit însă. Sublocotenentul Ahile Sari îşi aduce aminte de un episod din zilele premergătoare atacului sovietic: “În buncărul unui comandant de batalion a fost adus un prizonier rus care ne-a comunicat că într-o zi sau două începe marea ofensivă sovietică, să fim atenţi şi să ne luăm măsuri. Suntem bine înarmaţi, spunea rusul, cu foarte multe maşini de război. Am raportat eşalonului superior, dar nimeni nu a vrut să creadă că după o lună sau două de lupte, în plină iarnă, se mai poate întâmpla ceva. Asta a fost în ziua de 17. În 19 noiembrie 1942, la ora 4 dimineaţa, a început marea ofensivă de la Don şi Stalingrad.”


La Cotul Donului, armata română a pierdut peste 300.000 de militari. Notarul Mircea Munteanu, în 1998, îşi aducea aminte de participarea sa la război. A fost rănit, a trebuit să se retragă şi să primească îngrijiri medicale în condiţii extreme. Mărturia sa întăreşte şi alte mărturii care afirmă că şi atunci cînd erai rănit şi, teoretic, în afara oricărui pericol, suferinţele nu se terminaseră: ”Pe malul Donului, în 29 noiembrie a început atacul şi un cartuş mi-a intrat în partea stângă, pe sub claviculă şi lângă omoplat. Şi după ce m-au rănit, m-am retras cu nemţii pe un tanc german. Şi m-am întîlnit cu doi majori care m-au văzut pe tancul acela şi m-au chemat jos să mă duc la dânşii. Le-am spus că pe comandantul plutonului l-au spart ruşii cu baioneta! Pe mine s-au apucat să mă panseze. Şi am ajuns la o fermă, un colhoz, Frunza se numea. Am găsit un sergent şi cum mă durea umărul mi-a dat o pâine şi o cutie de conserve, şi-mi zice să merg către un alt sat unde erau vreo 16 căruţe de la Regimentul 16 infanterie. M-am dus şi am găsit căruţele, dar mă durea umărul cumplit pentru că de la ferma Frunza m-am retras călare pe un cal de la artilerie şi trecând pe câmp, de-a dreptul, era zăpadă. Nu prea mare, dar era frig al dracului şi s-a desprins pansamentul, îmi curgea sînge. Pe cal nu mai mă puteam sui că-mi îngheţaseră bocancii. Nu aveam busolă, nu aveam nimic, mă orientam după lună, nu vedeam nimic. Şi când mergeam, se vede un sat. Ne somează o santinelă română şi o întreb unde găsesc eu un sanitar să mă panseze. Îmi răspunde că este un veterinar. Şi am plecat din nou cu alţi răniţi şi ne-am dus vreo 30 de km mai în dosul frontului. Acolo era o baie de campanie, un spital, şi nemţii ne-au dat hainele, cum erau pline de sânge, la etuvă. Pe urmă a venit un tren, ne-au îmbarcat în vagoane de vite căptuşit cu pături şi ne-au adus până în Polonia.”


Considerată de istoricii militari drept cea mai sângeroasă bătălie din istorie, la Stalingrad a fost pusă borna care a răsturnat situaţia de pe frontul din est. Dar aceasta este ceea ce ştim noi azi cu certitudine, cei de atunci mai sperau într-un alt deznodământ al istoriei care nu este niciodată complet previzibilă.


www.rri.ro
Publicat: 2013-05-20 11:00:00
Vizualizari: 1524
TiparesteTipareste