Până în 1919, evreii din România nu au avut drepturi civile deoarece Constituţia din 1866 prevedea în celebrul articol 7 că numai cei de religie creştin-ortodoxă puteau fi cetăţeni români.
Până în 1919, evreii din România nu au avut drepturi civile deoarece Constituţia din 1866 prevedea în celebrul articol 7 că numai cei de religie creştin-ortodoxă puteau fi cetăţeni români. Mulţi evrei însă au contribuit la economia, cultura şi arta române iar mulţi au luptat în armata română în războiul pentru independenţă din 1877-1878 şi în anii primului război mondial.
Însă în 1919, la sfârşitul primului război mondial, evreii din Vechea Românie primeau dreptul de a fi cetăţeni ai României Mari. Tratatele internaţionale de pace obligau România să recunoască drepturile minorităţilor naţionale care intrau în componenţa noului stat, odată cu teritoriile locuite majoritar de români. Legislaţia română a anului 1919 nu avea decât să consfinţească o realitate internaţională după zeci de ani de lupte duse de organizăţiile evreieşti pentru obţinerea de drepturi civile.
La 100 de ani de la dobândirea cetăţeniei române, istoricul Lya Benjamin a spus povestea cetăţeniei românilor de religie mozaică. Nu este numai povestea evreilor din România ci a României însăşi de acum un secol. "Istoria politică a evreilor în contextul românesc, istoria luptei pentru dobândirea drepturilor politice, începe cu anul 1857 când în ajunul unirii din 1859 în România se petrec o serie de evenimente de natură politică. Inițiatorul luptei este Iuliu Barasch, autorul unui memoriu care se prezintă în 1857 prințului caimacam Ghica. În el sunt cerute o serie de drepturi și în care se spune că "așteptăm egalitate în drepturi de care se bucură cea mai mare parte a coreligionarilor noștri mai în toată Europa." Acea revedicare se soluționează abia după primul război mondial, și atunci după multe ezitări și nu cu puține restricții."
România de dinainte de 1918 era o societate rurală, ca majoritatea celor din Europa Centrală şi de Est, puţin urbanizată şi xenofobă. Antisemitismul românesc se înscria însă într-o atitudine generală europeană. În ciuda intenselor campanii de sensibilizare a opiniei publice şi a politicienilor români, statutul juridic al evreilor a rămas neschimbat până în primăvara anului 1918 când România învinsă semna tratatul de la Bucureşti.
Lya Benjamin: "Semnarea tratatului de pace de la București din 24 aprilie 1918 reprezintă o piatră de hotar importantă pe lungul drum care a dus în cele din urmă la recunoașterea egalității în drepturi civile și politice a evreilor din România. Partea germană cerea ca în acel tratat de pace să fie inclus, printre altele, un articol special în legătură cu acordarea drepturilor pentru minorități și un articol, articolul 28, care îi privește în mod special pe evrei. În articol se spune că deosebirea de confesiune religioasă nu poate exercita nicio influență asupra stării civile și în special asupra drepturilor politice. Tot în acel tratat se prevede decretarea unei legi potrivit căreia toți cei care nu aveau "supușenie străină", care participaseră la războaiele României, se născuseră în această țară din părinți născuți tot aici să fie încetățeniți și să primească drepturi egale cu românii."
Primul pas, aşadar, se făcea puţin înainte de sfârşitul primului război mondial. Guvernul condus de conservatorul Alexandru Marghiloman încerca să pună în aplicare prevederile tratatului de pace însă opoziţia era puternică. Lya Benjamin: "Această prevedere a tratatului de pace dintre România și Germania, după unele presupuneri, ar fi fost la sugestia comunității evreiești din Germania. În spiritul prevederilor acelui tratat era adoptată legea Marghiloman în vara anului 1918 care prevedea o serie de măsuri în legătură cu încetățenirea evreilor. Numai că prevederile sunt destul de restrictive și destul de complicate. Uniunea Evreilor Pământeni, pe 25 iulie 1918, protestează în Parlament spunând că legea contravenea spiritului tratatului de pace. Formularea textului legii era considerată în termeni vagi în care nu apărea cuvântul evreu. Trebuia prezentate nenumărate acte cu certificatele solicitanților și părinților acestora. Preşedintele Uniunii Evreilor Pământeni Wilhelm Filderman și în general cei de la Uniunea Evreilor Pământeni au considerat legea ca find irealizabilă, inoperantă."
Toamna anului 1918 a adus schimbări majore în viaţa României, care de la ţară învinsă devenea ţară învingătoare. Alexandru Marghiloman, considerat trădător, demisiona în noiembrie 1918 şi era înlocuit de rivalul său Ionel Brătianu, iar legea Marghiloman împărtăşea soarta celui care o concepuse. Nici legea concepută de Brătianu nu era mai prietenoasă pentru evrei, acestora cerându-li-se multe formalităţi pentru a primi cetăţenia română. Se ajunsese la o situaţie complet absurdă: evreii din Basarabia, Banat, Bucovina şi Transilvania primiseră automat cetăţenia română, nu şi cei 270.000 de evrei complet românizaţi din Vechiul Regat. Organizaţiile evreieşti cereau ca evreilor din Vechea Românie să li se acorde cetăţenia numai printr-o simplă declaraţie că se născuseră în România şi că nu mai deţinuseră o altă cetăţenie. În final, Ionel Brătianu a cedat.
Lya Benjamin: "Sub presiunea acestor proteste, Brătianu, aflat în străinătate în primăvara anului 1919, transmite textul unei noi legi de încetățenire care, după aprecierea lui Filderman, corespundea ca orientare generală, spunea el în jurnalul lui "opțiunii mele." De ce? Pentru că era prima lege care prevedea de fapt încetățenirea pe baza unei declarații înaintate din partea solicitantului. Legea apare în Monitorul Oficial din 28 mai 1919."
Dar acea lege nu a garantat soarta evreilor. În 1938, din păcate, apărea legea de revizuire a cetățeniei române care îi va lovi mai ales pe evrei, legea care va pava drumul către Holocaust.
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved