Ciumă şi tratament în spaţiul românesc de secol 19

Ciuma a fost mult timp spaima Europei, cu zeci de milioane de victime. În secolele 18-19, ea a purtat nume ca "molima Levantului", "molima valahică" şi "boala lipicioasă" şi era considerată una dintre cele mai periculoase boli prin amploarea deceselor şi lipsa medicaţiei. Boala era transmisă de puricii de pe şobolani, forma bubonică fiind ce mai răspândită. Ciuma se caracteriza prin febră puternică, buboni, vomă, hemoragii, halucinaţii care duceau în final la deces.

Însă ciuma nu a fost o prezenţă constantă în Principatele Române, acestea nefiind nici focar de producere a ei. Boala a fost mereu adusă în Principate de negustori, soldaţi, pelerini şi alţi călători din Orient care purtau purici în haine şi mărfuri sau de şobolanii din caravane şi de pe corăbii. Istoricul Sorin Grigoruţă de la Institutul de Istorie "A. D. Xenopol" din Iaşi a scris o carte despre ciumă şi tratamentele împotriva ei. El s-a referit la percepţiile asupra bolii care ilustrau mentalul epocii.  

"Veacurile anterioare secolului 19 au fost marcate de concepţiile potrivit cărora epidemiile de ciumă erau văzute ca o consecinţă a unor dereglări ale condiţiilor naturale, determinate de o serie de factori astronomici precum conjuncţia planetelor, eclipse, comete, dar şi de cataclisme precum cutremure şi inundaţii. Ea era văzută ca o sancţiune din partea divinităţii pentru mulţimea păcatelor oamenilor. Depăşind în bună măsură dar mai păstrând concepţiile ce marcaseră secolele anterioare, la începutul secolului al 19-lea, locuitorii Ţărilor Române şi autorităţile au început să vadă şi rolul factorului uman în răspândirea ciumei. Odată cu trecerea anilor şi după confruntarea cu multiple valuri epidemice, o serie de constatări empirice vor contribui la conturarea unui ansamblu de acţiuni antiepidemice. Singurele metode erau fuga sau scoaterea celor bolnavi în afara localităţilor."

Ciuma a fost mai ales o boală a oraşelor. Iar măsurile luate de autorităţi pot fi considerate azi represive. Sorin Grigoruţă. "Conştientizând că aglomerările umane nu fac decât să sporească riscul de răspândire a flagelului, autorităţile au luat măsuri severe pentru a limita contactul interuman. Se constată nefuncţionarea instanţelor de judecată, închiderea şcolilor, a bisericilor, a cafenelelor, diminuarea comerţului, precum şi restricţionarea circulaţiei pe străzi, mai ales pe timpul nopţii. Pe la 1785, domnul porunceşte marelui spătar închiderea cafenelelor însă cafeaua se putea vinde la fereastră. În ceea ce priveşte restricţionarea circulaţiei pe străzi, pe timpul nopţii ea era dată de faptul că atunci erau transportaţi bolnavii şi morţii în afara oraşului. Nu era o imagine plăcută şi se încerca şi diminuarea efectului emoţional pe care l-ar fi putut avea asupra restului oamenilor."

O a doua măsură împotriva ciumei a fost izolarea. Cu detalii, Sorin Grigoruţă.  "Izolarea caselor molipsite era cea de-a doua măsură luată de autorităţi. Prima formă de izolare presupunea păstrarea celor bolnavi în casă, erau închişi efectiv în case. Aş menţiona că această metodă nu a fost aplicată numai în Ţările Române, ci este întâlnită în toată Europa. În cazul în care cineva supravieţuia, bine, dacă nu, toţi ocupanţii casei se îmbolnăveau şi mureau. A doua formă de izolare presupunea scoaterea, atât a celor bolnavi, cât şi a celor sănătoşi din casele molipsite, acele locuinţe urmând a fi supuse unui proces de dezinfectare, să-i spun aşa. Aceasta se putea limita la aerisirea şi spălarea lor, dar se putea merge până la distrugerea parţială sau totală, focul fiind de cele mai multe ori agentul purificator. Ştefan Episcupescu, în a cărui opinie ciuma era un "duh al morţii", amintea în 1824 care erau leacurile de ocrotire împotriva ciumei. Citez din scrierea sa: "din tot cuprinsul leacurilor ştiinţei doftoriei sunt apa, oţetul şi focul cele mai tari şi puternice împotriva lipelii ciumei. Apa spală şi curăţeşte lipeala, aburul oţetului slăbeşte iuţeala lipelii şi taie otrava ei, iar focul trage duhul ciumei în sineşi dintr-o depărtare a dogoarei lui şi-o arde şi stinge de tot"."

Cea mai eficientă metodă de combatere a ciumei din Occident a fost carantina. Prima carantină europeană a fost adoptată de portul Ragusa, care ţinea în afara oraşului pentru 40 de zile orice navă care venea din Orient. Ideea a fost preluată şi de alte porturi şi oraşe europene. Pe uscat, cordonul sanitar austriac a fost extrem de eficient, organizat pe structura frontierelor militare. Carantina rusă însă era temporară, dura numai pe parcursul epidemiei şi era în mare parte ineficientă. Carantina în spaţiul românesc apare şi ea, însă tot cu rezultate modeste. Sorin Grigoruţă.  

"Fără a viza în mod conştient factorul ce cauza răspândirrea ciumei, treptat, toate măsurile care ţineau de izolarea celor bolnavi sau doar suspecţi de molipsire dădeau unele rezultate. Drept urmare, pasul următor a vizat verificarea şi izolarea pentru câteva zile a celor ce veneau din zone afectate de ciumă, fie că aceste zone se aflau în ţară sau în afara ei. Concomitent s-a dezvoltat şi un sistem de răvaşe de drum sau bilete de sănătate menite a certifica faptul că drumeţul venea din zone neafectate de ciumă. Aşa au luat naştere carantinele interne şi cele externe. Întâlnite în documentele interne şi cu denumirea de lazarete, aceste locuri de izolare erau organizate ad hoc în principalele puncte de intrare în marile oraşe sau la sate. Erau rechiziţionate câteva case destinate găzduirii celor supuşi carantinei şi personalului însărcinat cu tratarea."