În credinţa populară românească Dragobetele este "o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalcele..."
În credinţa populară românească Dragobetele este "o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalcele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi", potrivit definiţiei date de etnologul Simeon Florea Marian. Dragobetele este cunoscut în toată ţara. În Maramureş, poartă denumirea de Cap de Primăvară sau de Dragomir, un personaj care preia toate atributele Dragobetelui, mai puţin dubla sa natură, zoomorfă şi antropomorfă. În exteriorul arcului carpatic, Dragobetele, ca personaj mitic, este reprezentat cu cap de om şi picioare de berbec, o reprezentare foarte veche, de origine tracică, dar care se regăseşte şi în alte mitologii ale lumii. Există trei date consemnate pentru sărbătorirea Dragobetelui. Dar 24 februarie este cel mai des întâlnită, precum şi ultima zi a lunii sau 1 martie.
În fiecare an, de Dragobete, tinerii din satele româneşti se îmbrăcau de sărbătoare şi culegeau plante magice, pe care le păstrau pe tot parcursul anului, în vederea căsătoriei. De asemenea, cetele de flăcăi şi de tinere fete îşi făceau în această zi jurăminte de cruce, devenind astfel fraţi şi surori pentru tot restul anului.
Şi astăzi, ca răspuns la mult-mediatizata sărbătoare occidentală de St.Valentine's, Muzeele satului din ţară sărbătoresc Dragobetele tradiţional, promovând obiceiul şi explicându-l şi ilustrându-l pentru curioşi. Astfel, anul acesta, pe 24 februarie, Muzeul Naţional al Satului, Dimitrie Gusti, din Bucureşti şi-a primit oaspeţii cu un program special. Pentru început a fost prezentat Dragobetele şi semnificaţia lui. A dat glas poveştii acestui personaj mitic, actorul Alexandru Nicolae Mhai: "Pe 24 februarie sărbătorim aici, la Muzeul satului, Dragobetele. Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români sau "Dragobete pupă fete". Dragobetele este asociat cu o conciliere, când tinerii fete şi feciori plecau să culeagă împreună primele flori răsărite de sub zăpadă. Acest cules este în semnificaţiile lui adânci un sacrificiu vegetal care urma să asigure garanţia sacralităţii şi purităţii perioadei ce urma. Totodată de această dată are loc ceea ce se numeşte "logodiciul păsărilor". Se spune că pasărea care nu îşi află perechea până de Dragobete, va rămâne singură tot anul. De remarcat limita temporară cât funcţionează perioada însingurării: un an şi nu întreaga viaţă. Adică dacă n-ai reuşit anul ăsta, cine ştie, poate reuşeşti la anul."
Narcisa Mihai a dat glas poveştii descântecului de Dragobete: "Sunt foarte multe tradiţii de Dragobete. Înainte de Dragobete, tinerele fete trebuia să se asigure că atunci când mergeau la cules de ghiocei şi viorele erau plăcute de cei pe care îi plăceau şi ele. De aceea, trebuia să facă nişte descântece marţea şi joia. Nu orice fel de descântece, ci nişte descântece de dragoste. Pentru aceasta aveau nevoie de sare, miere şi "apa zânelor". Sare şi miere avem cu toţii prin gospodărie, de unde luăm "apa zânelor"? Apa zânelor este apa care se obţinea prin topirea ultimelor urme de zăpadă de prin păduri, dealuri şi pe unde erau aşezate localităţile, se păstra ca Aghiasma (apă sfinţită în timpul Liturghiei, în ritul Ortodox) aproape, cu mare grijă, special pentru aceste descântece. Se puneau într-un vas sare şi miere şi, când începeau să sfârâie şi să trosnească, era stins amestecul cu apa zânelor, după care fata care voia să fie descântată trebuia să stea goală în faţa icoanei, să fie stropită din cap până în picioare cu această apă şi în acelaşi timp persoana care făcea descântecul să rostească nişte vorbe. Trebuia să fie dezbrăcată ca dragostea să fie trainică, să nu fie trecătoare. Dacă se stropeau hainele cu apa aceasta nu ţinea dragostea, aşa că trebuia să fie stropită persoana dezbrăcată."
După ce a interpretat un descântec de Dragobete, Narcisa Mihai a adăugat: "Descântecul acesta spus şi însoţit de apa aceea magică, se pare că asigura tinerelor fete, de Dragobete, întâlnirea cu băiatul iubit. Într-adevăr, dacă nu se nimerea băiatul pe care îl plăceai, nu era o problemă, mai încercai descântecul şi anul următor. Însă, de cele mai multe ori, la petrecerile de Dragobete, tinerii care culegeau flori împreună şi formau perechi, până în toamnă, după Cârstovul viilor, se căsătoreau. Tinerele soţii nu dormeau ele prea liniştite, că dragostea cum apare poate să şi dispară şi atunci trebuie să te asiguri că în fiecare an de Dragobete, respecţi alte tradiţii, de data aceasta pentru femeile căsătorite, pentru ca dragostea să ţină mult şi bine. Se spune că în ziua de Dragobete orice soţ trebuie să nu supere soţia ca să nu aibă chinion tot anul."
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved