Eva Heyman (1931-1944)

Tânăra Eva Heyman a fost supranumită Anne Frank a Transilvaniei sau Anne Frank a Oradiei, unul dintre cei 1,5 milioane de copii evrei morţi în Holocaust. A lăsat un jurnal din care posteritatea a aflat cum vedea realitatea o adolescentă de 13 ani, cum îşi explica ea lumea care o înconjura, una a dezumanizării, a urii şi a genocidului.

L-am invitat pe istoricul Marius Popescu de la Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România să analizeze jurnalul Evei Heyman. Marius Popescu a descris cum a luat naştere ghetoul din Oradea, oraşul din care provenea şi medicul Nyszli Miklos, autorul celebrului volum ”Am fost medic la Auschwitz”. ”Eva Heyman este o fată de origine evreiască din Oradea care avea o populaţie evreiască foarte numeroasă. Ca mărime, ghetoul din Oradea a fost al doilea din Ungaria, după Budapesta, şi mai mult decât atât a fost un ghetou foarte restrictiv, ca de altfel toate ghetourile din Transilvania de Nord. Acolo jandarmii unguri şi-au făcut ”datoria” cu un exces de zel ieşit din comun care i-a uimit până şi pe călăii nazişti. Și mă refer la rapiditatea cu care evreii au fost transportaţi din Transilvania de Nord. În decurs de 2 săptămâni, populaţia evreiască a fost deportată şi din ceea ce erau odată oraşele transilvane cu populaţii evreieşti destul de numeroase nu a mai rămas din păcate decât istorie.”

Eva Heyman a început să ţină jurnalul la vârsta de 13 ani, pe 13 februarie când împlinea acea vârstă. Încă din primele pagini ale jurnalului transpar îngrijorarea care o măcinau pe tânăra fată. Marius Popescu: ”Este de presupus că atunci când citim jurnalul unui copil sau adolescent ar trebui să citim alte lucruri. Ei bine, acest jurnal nu face decât să ne reliefeze o situaţie absolut tragică a populaţiei evreieşti din acele timpuri. Răsfoind jurnalul, un lucru foarte important este acea nelinişte foarte pronunţată a Evei faţă de preluarea farmaciei bunicului ei, în urma unor legi extraordinar de restrictive prin care evreii nu mai aveau acces nici măcar pe stradă decât numai între anumite ore. Odată luată farmacia bunicului, se dărâma stabilitatea casei. Ea arăta în jurnal că un cetăţean de etnie maghiară venise şi preluase fără niciun fel de remuşcare farmacia bunicului. Să nu uităm că pe 30 august 1940 Ardealul de Nord este cedat Ungariei şi avem câteva însemnări ale Evei când spune cum a văzut expulzarea românilor de către autorităţile maghiare. În jurnal spune că şi pe stradă se vedeau foarte multe feţe noi, se schimbase oraşul, erau foarte mulţi oameni veniţi din Ungaria. Unul dintre motivele pentru care bunicului Evei i se luase farmacia a fost că ar fi fost prieten al românilor, că era un evreu care nu susţinea maghiarimea. Era, desigur, aberant.”

Şocul cel mare avea să urmeze. El s-a produs atunci când buna ei prietenă Marta avea să dispară împreună cu familia ei. Marius Popescu: ”Ceva mai puternic decât preluarea farmaciei bunicului a fost legat de prietenia Evei cu Marta, o fetiţă de aceeaşi vârstă cu ea, cu care Eva îşi petrecea timpul liber. Ca orice copii, amândouă mergeau pe biciclete, se duceau şi-şi cumpărau câte o îngheţată pe care o mâncau fie acasă la Marta, fie acasă la Eva. Toate bune şi frumoase până la un anumit moment, adică anul 1941. Era anul în care autorităţile maghiare au expulzat toţi evreii care nu-şi puteau dovedi cetăţenia. Tatăl Martei provenea din Bucovina, Marta se născuse în Oradea pentru că mama ei era din Oradea, şi tatăl Martei trebuia evacuat. În 1941, evreii adunaţi de autorităţile maghiare au fost duşi la Kameneţ-Podolsk şi ucişi. Mama Martei şi cu Marta nu au vrut să se dezică de soţul şi de tatăl lor care nu avea cetăţenia maghiară şi l-au urmat în lagăr unde bineînţeles că au fost ucise şi ele. Psihologic vorbind, acesta este momentul-cheie al jurnalului în care lumea Evei Heyman se schimbă radical. Nu că înainte ar fi fost o lume fericită, dar imaginea în care prietena ei a fost luată de jandarmi chiar de la Eva de acasă, dusă şi ucisă la Kameneţ-Podolsk, este momentul în care începe calvarul sufletesc. Nu există pagină din jurnal în care Marta să nu fie evocată în gândurile şi zbuciumul ei sufletesc. Peste 3 ani, din păcate şi ea va avea acelaşi sfârşit, de data aceasta în lagărul de la Auschwitz-Birkenau.”

Însă la tragediile care o înconjurau pe Eva Heyman se adăuga şi o durere personală, de familie. Marius Popescu: ”În familie lucrurile erau destul de agitate. Mama ei era divorţată de tatăl ei, ea se recăsătorise cu Bela Zsolt, tatăl adoptiv al Evei, scriitor şi ziarist de stânga. În acea perioadă, să fii şi evreu, să fii şi de stânga nu era ceva de dorit. Mama Evei şi ”nenea Bela”, cum îi spunea Eva, nu prea stăteau pe acasă, se ascundeau tot timpul. Eva Heyman a fost în mare măsură crescută de bunicii materni. Când citim jurnalul observăm o atitudine uneori destul de rece a Evei faţă de mama ei.”

”Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri”, aşa îşi începea ea jurnalul pe 13 februarie 1944. Pe 17 Octombrie 1944, la vârsta de treisprezece ani şi jumătate, bolnavă de tifos, Eva Heyman era trimisă în camera de gazare.