Greva din 13 decembrie 1918

La sfârșitul primului război mondial, lumea era în multiple căutări. Era în căutarea păcii, era în căutarea unei alte lumi mai bune, dar în același timp era în căutarea refacerii ordinii vechi. Se amestecau idei vechi cu idei noi și confuzia cu gândirea clară. În acel tumult, mișcările social-politice revendicative păreau multora soluția cea mai bună. Războiul produsese mari lipsuri și soluțiile radicale câștigaseră mulți adepți și revoluțiile bolșevice din Rusia, Ungaria, Germania generaseră speranțe. Pe acesl fundal, pe 13 decembrie 1918 în centrul Bucureștiului, pe Calea Victoriei, avea loc o demonstrație a muncitorilor tipografi care se va încheia tragic. 6 morți și 15 răniți se vor înregistra atunci când armata intervenea împotriva celor care doreau sa-și ceară drepturile.

Însă această descriere sumară are nevoie de explicații. Istoricul Ioan Scurtu a descris faptele cum s-au petrecut atunci. "În București era sediul Partidului Socialist, în spatele bisericii Kretzulescu, în centrul orașului. De acolo, de la sediul partidului și al sindicatelor, muncitorii au pornit cu scopul de a se îndrepta spre Palatul Regal. Dar au făcut mai întâi un ocol pe strada Câmpineanu, urmând să intre pe Calea Victoriei. Și cînd au ajuns aproape de Teatrul Național, atunci nu exista Palatul Telefoanelor, armata a făcut un baraj. S-a cerut ca muncitorii să se disperseze, dar ei intenționau să-și strige revendicătile în fața palatului. Muncitorii au refuzat și au început să se strige lozinci, "Libertate!", "Vrem pâine!", "Vrem chirii ieftine!". Și atunci armata a tras. În comunicatul care s-a dat publicității a doua zi, guvernul spunea că a fost o manifestație, că muncitorii trăseseră asupra armatei și că aceasta ripostase. În urma acelei riposte se înregistraseră 6 morți și 15 răniți, toți din rândul muncitorilor. Comunicatul era cusut cu ață albă, de altfel, politicianul liberal I. G. Duca, în memoriile lui, spune limpede că armata a fost singura care a tras și că s-a acționat cu o violență extremă."

Manifestația a fost de amploare redusă, dar ea a căpătat proporții în epocă și după 1945. Regimul comunist instalat de armata sovietică a exagerat cu mult față de cum o făcuse guvernul care reprimase demonstrația. Ioan Scurtu.  "În legătură cu numărul de morți este o discuție. Când eu am venit în București, în 1957 și până în 1990, lângă clădirea refăcută parțial a Teatrului Național era un monument pe care scria că la 13 decembrie 1918 102 muncitori fuseseră uciși din ordinul guvernului burghezo-moșieresc. În 1967 am avut ocazia să-i fac o vizită lui Gheorghe Cristescu, care fusese secretarul Partidului Socialist și devenise secretarul Partidului Comunist din România. Între altele, mi-a povestit și cum era cu acel număr de morți de pe monument. Mi-a spus că vorbise cu tovarășii săi să meargă la fiecare sector și să înregistreze morții din acea zi de 13 decembrie 1918. Fuseseră înregistrați 102 morți, dar era evident că cei mai mulți nu avuseseră nicio legătură cu mișcarea respectivă."

L-am întrebat pe Ioan Scurtu dacă organizatorii demonstrației fuseseră inspirați de modelul revoluției bolșevice. Aceasta a fost acuza gravă care li s-a adus demonstranților.  "Partidul Socialist, la vremea respectivă, avea revendicări politice. Cerea înlăturarea burgheziei, a exploatării, o Românie republicană. Dar manifestația în sine nu s-a desfășurat sub aceste lozinci.  Dar sigur că guvernul a căutat să dea și acestei mișcări exclusiv un caracter politic. În comunicatul dat publicității se spunea că, în legătură cu bolșevicii de la Moscova și cu comuniștii de la Budapesta, muncitorii au acționat în vederea răsturnării ordinii sociale existente. Chiar a doua zi, pe 14 decembrie 1918, guvernul a dat publicității decretul-lege pentru exproprierea marilor moșii de peste 100 de hectare în vederea împroprietăririi țăranilor. Decretul era dat ca nu cumva să se producă o răzmeriță și la sate. Țăranii au fost mulțumiți, s-au făcut împroprietărirea și reforma agrară."

Memoria comportamentului armatei ruse din România în iarna anului 1917-1918 a fost una neplăcută pentru români, autorități și populație. Anarhia și violențele la care s-au dedat rușii îmbătați de bolșevism au fost extrem de periculoase pentru stabilitatea de atunci. A acționat guvernul excesiv pentru că exista un potențial exploziv? Ioan Scurtu.:"Apelăm tot la I. G. Duca. El relatează că a avut peste vreo 7 ani o discuție cu generalul care a condus represiunea și acesta se lăuda cu faptul că, din inițiativă proprie, a decis deschiderea focului. El, generalul Mărgineanu, i-ar fi dat telefon primului ministru Ion I. C. Brătianu care tocmai că îi spusese să nu cumva să deschidă focul. Trebuia să găsească măsura de dispersare, dar fără a recurge la violență extremă. Mărgineanu spunea că el își asumase răspunderea și că reușise să lichideze acea evoluție spre bolșevism a României. Cert este că guvernul nu s-a dezis de acea acțiune și că generalul Mărgineanu a fost decorat de regele Ferdinand." 

Greva muncitorilor tipografi de pe 13 decembrie 1918 a fost un episod marginal pentru societatea românească de atunci. Ea este însă importantă pentru noi pentru a avea o imagine completă a sfârșitului unei epoci.