Pentru români, hărţuirea sexuală e, mai degrabă, o noţiune întâlnită în filmele americane decât o problemă conştientizată a realităţii în care trăiesc.
Pentru români, hărţuirea sexuală e, mai degrabă, o noţiune întâlnită în filmele americane decât o problemă conştientizată a realităţii în care trăiesc. Cu toate că a condiţiona pe cineva să întreţină relaţii sexuale în schimbul unor servicii, promovări profesionale sau note mai bune este faptă penală în România, iar hărţuirea sexuală este condamnată legal, cazurile reclamate sunt, relativ, puţine. De fapt, nici nu există statistici exacte care să indice nivelul acestui fenomen şi nici formele sub care se prezintă cel mai des. Centrul FILIA, organizaţie feministă care luptă împotriva inegalităţilor de gen, a ales mediul universitar pentru a începe cercetarea printr-un studiu exploratoriu privind hărţuirea sexuală în facultăţi. Chestionare on-line au fost completate de peste 600 de persoane, studenţi, doctoranzi, profesori şi personal auxiliar din 42 de universităţi din ţară. Şi chiar dacă nu e vorba de o cercetare reprezentativă, răspunsurile ne oferă câteva indicii despre amploarea fenomenului precum şi despre atitudinea generală cu privire la el. O primă concluzie este aceea că problema există în mediul universitar în acelaşi timp cu teama de a depune sesizări împotriva hărţuirii sexuale. În plus, unii din respondenţi au evidenţiat nevoia unei definiţii mai clare a hărţuirii sexuale în codul etic al universităţilor, cât şi introducerea unor sancţiuni proporţionale cu faptele de hărţuire sexuală.
Detalii ne oferă Andreea Bragă, preşedinta Centrului FILIA: "Hărţuirea sexuală este definită în legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi. Acesta este, în mare parte, un act normativ care se aplică, mai ales, pe piaţa muncii. Hărţuirea sexuală este definită şi în codul penal, dar o definiţie clară, aplicabilă tuturor universităţilor nu există. Codurile etice diferă de la o universitate la alta, iar în unele, definiţia este mai clară, mai nuanţată pe când în altele se menţionează doar că hărţuirea sexuală este interzisă. O definiţie mai amplă sau care să ofere exemple mai concrete ar putea simplifica procedurile de sesizare a întâmplările şi le-ar încuraja pe persoanele confruntate cu această situaţie să o reclame sau să depună sesizare. Unul dintre rezultatele studiului nostru indică faptul că atunci când sunt întrebaţi dacă s-au confruntat cu hărţuirea sexuală, aproximativ 20% dintre respondenţi răspund afirmativ. Dar, dând exemple concrete de hărţuire şi întrebaţi fiind dacă s-au confruntat cu una dintre situaţii, procentul celor care răspund "da" creşte. Cei care iniţial spun că nu s-au confruntat cu hărţuire sexuală, atunci când sunt puşi în situaţia de a bifa sau nu un exemplu concret, ei bifează unul. Astfel, procentul creşte spre 50%. Avem, prin urmare, şi problema asocierii hărţuirii sexuale cu cazurile foarte grave care, uneori, apar în mass-media. Aceste cazuri includ constrângeri legate de întreţinerea de raporturi sexuale în vederea evaluării academice. Trecem cu vederea peste cazurile de hărţuire sexuală percepute ca fiind mai uşoare."
Cazuri "mai uşoare" sunt considerate, de pildă, glumele şi apelativele cu conotaţii sexuale, cazuri care, evident, nu se limitează la mediul universitar, ci sunt răspândite în societate precum atingerile uşoare din mijloacele de transport în comun. Potrivit Andreei Bragă, aceste fapte nu trebuie minimalizate: "Ni s-a reproşat că acum nu se mai poate glumi pentru că una, două sărim în sus şi facem acuzaţii de hărţuire. Dar aceste bancuri cu tentă sexuală pot fi extinse până la glume despre viol şi legitimează un anumit tip de comportament ulterior. La fel se întâmplă şi cu o atingere uşoară nedorită. Se spune "Hai, măi, ce ţi-a făcut? Te-a atins puţin, mare brânză". Dar, până la urmă e corpul meu, e intimitatea mea. Mă aflu într-un spaţiu în care trebuie să învăţ, să mă dezvolt, nu să mă închid în mine şi să cred că este poate vina mea, fiindcă m-am îmbrăcat într-o bluză care îi dă unui bărbat senzaţia că mă poate atinge."
Dar ce se întâmplă, mai exact, în acest spaţiu de educaţi şi dezvoltare personală când lucrurile deviază de la drumul normal? Aflăm din studiul realizat de Centrul FILIA şi de la Andreea Braga: "La o primă vedere sunt 380 de persoane din 668 care au spus că există hărţuire sexuală în universităţi, în general. Dintre aceştia, 165 de persoane au fost expuse cel puţin o dată la bancuri cu tentă sexuală care le-au făcut să se simtă inconfortabil. 129 de respondenţi ai avut parte de comentarii cu caracter sexual sau au primit porecle cu conotaţii sexuale. Sunt 13 persoane care s-au confruntat cu ameninţări şi constrângeri legate de evaluarea academică sau profesională de acceptare a unor relaţii de natură sexuală."
Cine este "agresorul" în cele mai multe din aceste cazuri? Andreea Bragă: "Majoritatea persoanelor indicate de respondenţi sunt "un student bărbat" şi "un profesor bărbat". Există şi alte răspunsuri, de genul "un doctorand" sau "o doctorandă" sau "o profesoară", dar cazurile sunt mult mai puţine. În cele mai multe dintre răspunsuri se indică "un student" sau "un profesor", ceea ce înseamnă că problema există atât în relaţiile dintre colegi, cât şi în relaţia de autoritate în care eşti condiţionat pentru evaluare. Poate, în această situaţie, ţi-e frică să iei atitudine contra unei persoane de care depinde viitorul tău."
În aceste condiţii, revine universităţilor sarcina de a condamna hărţuirea sexuală cât mai explicit şi de a crea un mediu în care celui agresat, şi nu agresorului, să i se dea dreptate. Andreea Bragă: "Contează şi cultura sau mediul în care învăţăm sau lucrăm precum şi reacţia colegilor noştri atunci când trecem prin hărţuirea sexuală. Vedem că uneori, anumite forme de violenţă contra femeilor sunt minimalizate sau bagatelizatei. Iar când vine vorba de hărţuire sexuală este şi mai dificil să ieşi în faţă şi să treci prin asta. Există un cumul de factori, iar încrederea că, dacă ţi s-a făcut o nedreptate, ea poate fi îndreptată de instituţia în care înveţi, poate fi consolidată doar prin nişte politici care să fie adoptate de fiecare universitate şi care să presupună modificări ale codului de etică din care să se vadă clar că există dorinţa de a îmbunătăţi normele din facultăţi. Toate trebuie completate cu programe şi sesiuni de informare privitoare la drepturile şi obligaţiile pe care le au studenţii şi profesorii le au între ei."
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved