În căutarea românului perfect

Rasismul, eugenia, sângele, limba, cultura şi religia au format împreună arsenalul ideologic al nazismului. Însă ele separat au fost bagaje de cunoştinţe care în climatul cultural şi ştiinţific al primei jumătăţi a secolului 20 căutau confirmări ale diferenţelor dintre etnii şi naţiuni. Ştiinţa etnică dorea să descopere esenţele naţiunii.

În primele decenii ale secolului 20, ştiinţa etnică din România era în căutarea românului ideal. Însă acea tendinţă ştiinţifică era una europeană. Biologia, antropologia şi medicina au fost cele care s-au angajat în grandiosul proiect şi au propus soluţii pe care ştiinţa de astăzi le-ar privi cu stupefacţie. Medicii au format baza cercetării etnice, iar nume precum Gheorghe Popoviciu, Francisc Rainer, Olga Necrasov, O. C. Lecca, Ion Chelcea și Iordache Făcăoaru s-au distins în acest sens.

Istoricul Marius Turda predă studii rasiale la Universitatea Oxford Brooks şi a publicat câteva volume importante despre acest subiect. El a prezentat climatul cultural şi de idei european în care apare şi se dezvoltă ştiinţa etnică în România: "Vorbim despre România Mare, un stat care era înconjurat de ţări care revendicau teritorii româneşti. Erau vremuri dificile pentru statul român şi există aceşti oameni la toate nivelurile care încearcă să ţină ţara împreună cumva. Făcuseră România Mare şi acum trebuia populată cu români. Erau regiuni în care românii nu erau majoritari, erau oraşe în care românii nu erau majoritari. Pe de-o parte, trebuia găsită o modalitate de a întări elementul românesc, de a-i încuraja pe români să aibă o familie numeroasă, cu mulţi copii care să fie sănătoşi. Pe de altă parte, trebuia găsită o modalitate de a identifica cine erau aceşti români, mai ales în zone în care nu era destul de clar lingvistic şi cultural că acei oameni erau români."

La un moment dat, ştiinţa etnică părea că găsise esenţele naţiunii: sângele şi trăsăturile rasiale. Marius Turda afirmă că ele două au beneficiat de toată atenţia medicilor, antropologilor şi biologilor români: "Ştiinţa antropologică, aşa cum era definită în anii 1920, putea demonstra pe baza analizei grupelor de sânge sau a trăsăturilor rasiale sau a caracteristicilor fizice că anumiţi oameni aparţineau anumitor grupuri care pot fi identificate mai uşor, dincolo de orice dubiu. Să luăm limba ca exemplu. Ea se poate învăţa uşor şi foarte mulţi oameni se pot declara români sau maghiari, dacă vorbesc acea limbă. Dar dacă ei aparţin unui grup etnic din punct de vedere rasial, cultura şi limba nu pot schimba acea apartenenţă. Ele arătau originea individului, familia lui, de unde venea el, care păstrau acea particularitate a grupelor de sânge sau a zonei rasiale. Mai ales în anii 1930 acesta a devenit un argument des folosit în a găsi esenţa românului, de a defini românul. El era definit lingvistic, era definit cultural sau religios, mai lipsea însă un element: cum arăta acel român. Trebuia să i se poată găsi acele caracteristici fizice care îl separau de grec sau de german. A fost uşor pentru oamenii de ştiinţă să-l separe pe român de german, a fost însă foarte greu să-l separe de grec sau de bulgar deoarece diferenţele erau minime."

L-am întrebat pe Marius Turda dacă cercetările rasiale au evidenţiat unitatea biologică a românului: "Foarte puţini au împins argumentul rasial atât de departe încât să creeze zone româneşti rasiale diferite în cadrul României Mari. Dar s-a făcut şi aceasta însă legată de alte două chestiuni. Prima, de continuitatea daco-romană şi apoi românească în Ardeal. S-a încercat foarte mult demonstrarea existenţei unui nucleu etno-rasial românesc în Ardeal care să respingă teoriile imigraţioniste şi maghiare despre Ardeal. În al doilea rând, se scrisese despre diferenţele dintre românii ardeleni şi cei din Moldova şi Muntenia. Românii ardeleni aparţineau grupelor rasiale predominante în Europa Centrală şi cea de Vest, în timp ce românii din Moldova şi cei din Muntenia, mai ales cei din Dobrogea, aparţineau grupelor rasiale specifice Balcanilor, mult influenţate de invaziile asiatice, de ocupaţiile tătară şi turcă, şi foarte mult influenţate de elementul grec. Se punea şi problema superiorităţii regiunilor, care era superioară? Răspunsul este uşor de ghicit: Transilvania era cea care avea cele mai multe trăsături româneşti, cea care le păstrase mai pure, între ghilimele, care nu se amestecaseră prea mult cu străinii deoarece românii ardeleni trăiau în vârful munţilor."

Cum arăta, totuşi, românul perfect? Marius Turda: "S-au făcut multe cercetări asupra moţilor, nu doar pentru că Avram Iancu era moţ şi era un simbol al luptei împotriva asupririi maghiare, dar şi datorită faptului că trăiseră destul de izolaţi şi se puteau identifica conform teoriei antropologice grupuri care tăriseră separat mult timp. Se spunea că românul tipic era cel din Munţii Apuseni. Deci exista şi o unitate lingvistică, cu toate că în anii 1930 regionalismele erau foarte puternice. Religios era ceva mai dificil atunci decât acum deoarece existau mai mulţi români greco-catolici în Transilvania şi în Maramureş şi români reformaţi. Dar niciodată acest argument al diferenţei nu a fost împins în a apariţia unei respingeri care să se spună că ardelenii erau superiori rasial moldovenilor sau muntenilor. Un singur antropolog a scris aşa ceva şi nu a avut succes."

Românul perfect a fost o fantasmă ştiinţifică a unei perioade în care gândirea raţională nu a fost mai prejos decât în epocile anterioare şi nici în cele care au urmat. Ca şi în alte cazuri, ştiinţa pur şi simplu s-a înşelat.