Iuliu Maniu, 150 de ani de la naștere

Politica este o temă de discuții nesfârșite, de dezacorduri în cea mai mare a ei. Foarte puțini politicieni din cei pe care îi considerăm astăzi de mare anvergură sunt imaculați pentru că oamenii greșesc. Însă aceasta nu înseamnă că nu au existat politicieni cu adevărat remarcabili care să devină repere pentru posteritate. Ceea ce i-a făcut excepționali a fost maniera în care s-au comportat în situații extrem de grele pentru ei și pentru comunitățile lor. Unul dintre politicienii formidabili ai României a fost Iuliu Maniu, de la nașterea căruia s-au împlinit pe 8 ianuarie 150 de ani.

Născut în 1873 la Șimleul Silvaniei, în nord-vestul României de azi, Iuliu Maniu a urmat cariera de avocat asemenea tatălui. În 1896 a obţinut doctoratul în drept la Universitatea din Viena. Intră în politică şi activează în rândurile Partidului Naţional Român și în 1906 este ales deputat în parlamentul Ungariei. În 1915 este mobilizat în armata austro-ungară pe frontul italian, iar în 1918, la sfârşitul războiului, participă la adunarea de la Alba Iulia care hotărăşte unirea teritoriilor locuite majoritar de românii din Austro-Ungaria cu Regatul României. În România Mare a fondat, împreună cu Ion Mihalache, în 1926 Partidul Naţional Ţărănesc, iar între 1918 şi 1945, a fost prim-ministru al României de trei ori. Democrat convins, a refuzat orice colaborare atât cu dictaturile fascistă, cât mai ales cu cea comunistă. Întemniţat în 1947, la vîrsta de 75 de ani, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu moare din cauza regimului de detenţie în închisoarea de la Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul dintre cei mai puternici factori coagulanţi ai obiectivelor societăţii române din prima jumătate a secolului 20. Incoruptibil, charismatic, tenace, Maniu a fost cu adevărat omul de care românii au avut nevoie în momentele de mare cumpănă. În amintirile tuturor, Iuliu Maniu a rămas un model de politician şi de om deosebit. Din noianul de mărturii, am extras două, aflate în arhiva Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română. Ioana Berindei, fiica lui Ioan Hudiţă, fruntaş naţional-ţărănist, îşi amintea în anul 2000 de "domnul Iuliu Maniu", aşa cum îi spunea ea, ca de un om de o mare bunătate şi modestie.  

"Maniu era un om de o rară modestie! Un om foarte drăguţ, cu o voce caldă. Venea la noi la masă, ţin minte că odată i-am ieşit în întîmpinare şi el ne spunea, mie şi surorii mele, "bună ziua, scumpe domnişoare." Şi avea o pată pe rever şi-i spun să îmi dea voie să i-o curăţ. "Vai, ce ruşine îmi e", spune el. Şi îi spun că se mai întâmplă şi să-mi dea voie să-l curăţ să nu meargă şi-n altă parte cu pata. Şi domnul Maniu atunci era bolnav, când se aşeza pe scaun, cădea. Îl dureau genunchii şi mergea greu, dar nu l-am văzut vreodată nervos, nu l-am văzut vreodată iritat de ceva. Era de un calm odihnitor. Ca om politic era intransigent. Asta îi plăcea tatălui meu. Nu ceda nici în ruptul capului! Sunt voci rele care spuneau că Maniu se hotăra greu până lua o decizie. Astea sunt răutăţi ieftine, toţi oamenii politici au duşmani, nu se poate să fii perfect sau să nu găseşti opozanţi. Dar, vă spun, nu pentru că tatăl meu îl iubea sau că eu l-am cunoscut, dar nu i-am găsit cusur, trebuie să vă spun."

Sergiu Macarie, activ în tineretul naţional-ţărănist, mărturisea în anul 2000 cum intrarea sovieticilor în România a constituit un semnal de alarmă pentru societatea română care s-a mobilizat împotriva acestor duşmani ai săi. În ciuda vîrstei înaintate şi a bolii, Iuliu Maniu nu a ezitat să se implice activ.   "Nu treceau două-trei zile fără să n-avem o ciocnire cu bandele comuniste. Erau întruniri mai mari şi imediat se ştia că vor veni ăia. Din fruntaşii partidului care era împreună cu noi la ciocnirile astea era Ilie Lazăr. În Piaţa Palatului ne strângeam toţi şi aclamam pe rege şi regele venea în balcon, urmau ovaţiile şi fericirea. Şi totdeauna după asta, veneau maşinile cu muncitori, cu ciomege. De exemplu, pe 15 mai 1946, a fost sărbătorirea a 98 de ani de la discursul lui Bărnuţiu de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi a venit şi Maniu. La ieşire, de jur-împrejurul Ateneului Român şi de partea cealaltă, erau maşini pline cu muncitori cu ciomege. De-abia am reuşit să-l scoatem pe preşedinte, am deschis o uşă din fund, care nu se practica niciodată, şi am forţat-o ca să-l scoatem."

Iuliu Maniu a fost mai mult decât un politician onest, a fost un simbol al democraţiei însăşi. Între anii 1944 şi 1947, în plină ofensivă de instalare a regimului comunist, a fost considerat cel mai important partener de dialog al Occidentului. Sacrificiul lui la Sighet l-a transformat într-unul dintre marile repere ale politicii româneşti în secolul 20.