Legislația psihiatrică și reforme în spațiul românesc

Bolile psihice au fost mereu surse de durere pentru pacienți și pentru apropiații lor, iar în unele situații chiar cauza multor tragedii, așa cum au fost omuciderile comise de suferinzi. În decursul timpului, societățile și legislatorii au luat măsuri pentru a preîntâmpina și pedepsi astfel de fapte, codificate la nivelul gândirii din fiecare timp istoric. Și în spațiul românesc cazurile de nebunie, cum erau generic denumite, au fost tratate, iar infracțiunile comise de acei năpăstuiți ai sorții penalizate. Codurile de legi precizau explicit măsurile pe care justiția trebuia să le ia pentru a preîntâmpina cauzele și înlătura efectele.

În istoria sa, jurisprudența a mers în direcția decriminalizării infractorilor bolnavi psihic. În Principatele Române primele coduri de legi în acest sens au fost "Carte românească de învățătură" sau "Pravila lui Vasile Lupu", în Moldova în 1646 și "Îndreptarea legii cu Dumnezeu" sau "Pravila lui Matei Basarab", în Muntenia în 1652. 

Medicul psihiatru Octavian Buda, profesor de istoria medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București, a sintetizat conținutul lor din punctul de vedere al umanizării tratării infractorilor bolnavi psihic.  

"Nu pot să le spun nici că sunt legi constituționale, nici coduri penale, dar seamănă foarte mult cu niște codexuri care reglementează diverse activități, inclusiv cele de natură juridică. Ceea ce mi se pare remarcabil este că se teoretizează faptul că prezența bolilor psihice înseamnă că un criminal nu mai poate fi pedepsit decât în urma unei evaluări a celui care arată semnalmentele respective. Și frazele care se referă la acest aspect sunt paragrafele care se numesc glave. Într-una dintre aceste glave scrie așa: "când va fi neștine nebun și den afară de minte, deci va ucide tatăl său pre fiul său, acestuia să nu-i dea niciun fel de certare pentru că ajunge-i certarea că iaste nebun și fără de minte." E o conceptualizare a unui aspect de ordin medical care face subiectul unei măsuri de siguranță medicală."

Secolul al 18-lea este cel al reformelor moderne în Occident. În Țările Române este epoca fanariotă, valul reformelor ajunge și aici. 

"Sunt fanarioți care pun la punct o legislație. Alexandru Ipsilanti face o Pravilnicească Condică în 1780. Avem deja la începutul secolului al 19-lea, cu Callimachi și Caragea, codurile lor, în 1817. Fanarioții au o practică, aceea de a aduce medici din străinătate care să se implice în activitățile medicale. Suntem în zorii modernității românești, prima perioadă 1800-1850 este încă o perioadă cu provocări din punctul de vedere al cunoștințelor."

Modernizarea avansa cu pași mari, iar Regulamentele organice de la începutul anilor 1830 continuau ce se începuse anterior. 

"Regulamentele organice pun la punct cel puțin două lucruri. În primul rând, creează o entitate care este precursoarea Colegiului Medicilor, Comisia Doftoricească, și organizează aspecte care țin de standardizarea practicii medicale. Se creează un fel de autorizație de liberă practică. Adică nu i se dă voie oricărui doctor să-și facă de cap, să vină cu două-trei tinichele și două-trei oase și să facă tratament holistic. Există medici expați de origine italiană și greacă și care circulaseră și în epoca fanariotă. Iar interacțiunea principală era ca această elită de import să poată comunica măcar acceptabil cu o pătură rurală destul de reținută față de aceste categorii profesionale pe care nu le înțelege."

După legi și reglementări, apar și instituțiile de tratament. Una dintre primele de acest fel este ospiciul Mărcuța. Octavian Buda. 

"În 1838, în vremea lui Alexandru Ghica, se întâmplă ceva interesant sub aspect instituțional. Ospiciul Mărcuța apare în condițiile în care o parte din mănăstire iese de sub incidență bisericească și devine parte a Ministerului Trebilor Dinlăuntru, adică al Ministerului de Interne. Acolo încep să apară bolnavii din punct de vedere psihiatric, în sensul modern pe care îl avem și astăzi. Mărcuța are un început cu doctorul Minis, de origine grecească, cu studii la Lepzig, după care vine Nicolae Gănescu, tot pe filieră rusă, cu studii la Harkov. El pune la punct, deja în sens modern, suntem pe la anul 1850, activitatea psihiatrică. Îl preocupa nu atât ergoterapia, cât tratamente umane pentru că pe vremea respectivă se foloseau metode de contenție cum ar fi legarea. El folosește niște curele de lână care să nu rănească pacientul. Aduce și un aparat electromagnetic, nu știm încă ce făcea cu el. Iată, deci, și dorința de tehnologizare. După care este epoca lui Alexandru Suțu, din familie fanariotă, cu studii la Atena și Paris. Prinde conducerea spitalului Mărcuța și va sta mulți ani acolo ca șef. Este medicul care publică în 1877 cartea Alienatul în fața medicinii și a societății care este practic primul tratat de psihiatrie socială și judiciară."

După ce România devine stat independent în 1878, ea își pune la punct politici sanitare și juridice adecvate. Iar psihiatria va fi o specializare medicală în expansiune.