Monumente bucureştene din trecut

Bucureştiul, ca orice oraş în transformare, şi-a schimbat fizionomia constant începând cu prima jumătate a secolului al 19-lea. Oraş eminamente oriental până în jurul anului 1800, fără monumente de for public, Bucureştiul era caracterizat de călătorii străini, aşa cum se poate vedea şi în picturile vremii, drept unul precar din punctul de vedere al locuirii şi calităţii vieţii. Monumentele Bucureştiului nu au fost cele pe care le putem vedea azi. Începând cu secolul al 19-lea, fiecare generaţie şi-a imortalizat momentele istorice importante şi personalităţile în monumente de for public. Multe monumente pe care muzeograful Cezar Petre Buiumaci de la Muzeul Municipiului Bucureşti le-a descris nu mai există, însă ele au o memorie care arată cum a evoluat transformarea Bucureştiului dintr-un târg oriental într-un oraş cu ambiţii de capitală europeană: "În Piaţa Vorniciei, pe locul actual al Muzeului Colecţiilor de Artă de pe Calea Victoriei, în 23 iunie 1848 a fost amplasată statuia României eliberate, o statuie realizată de Constantin Daniel Rosenthal, descrisă în ziarul "Pruncul român" în felul următor: monumentul reprezenta o Famă [engl. Pheme, fr. Fama] togată şi încoronată cu lauri peste pletele bogate, răsfirate pe umeri, care încă poartă la încheieturi resturile lanţurilor care o încătuşaseră până atunci. Într-o mână ţine o cârjă crucigeră, iar în cealaltă balanţa, simboluri ale credinţei şi dreptăţii. Cu un picior calcă duşmanii reprezentaţi de un şarpe. Această primă statuie bucureşteană nu rezistă decât 5 zile deoarece caimacamul Emanoil Băleanu, de frica unei intervenţii ruso-turce, declară reinstaurate Regulamentele organice şi o distruge. În "Pruncul român", C.A. Rosetti descrie acea acţiune: "statuia reprezentând "România deliverată", cu simbolul dreptăţii şi al creştinismului, cumpăna şi crucea, ce se afla în curtea vorniciei, fu dărâmată din porunca domnului Emanoil Băleanu care la acest act de vandalism se sluji de cuvinte atât de proaste şi ticăloase încât condeiul nostru refuză a întina hârtia. Asemenea fu dărâmată şi cadra", adică soclul, "ce se afla acolo fără a respecta proprietatea." Astfel că monumentul a avut o existenţă efemeră, monument menit să dureze o veşnicie."

Calea Victoriei de azi sau Podul Mogoşoaiei, cum era denumită în epocă, a fost multă vreme principalul loc în care monumentele publice bucureştene şi-au găsit locul. Cezar Petre Buiumaci: "În faţa nou-construitului Ateneu găsim "Coloana cu vultur" a lui Storck, care este mutată în 1890 de primarul Pache Protopopescu într-o piaţetă a noului bulevard, unde însă nu va sta prea mult deoarece în 1903 este dezvelită statuia lui Rosetti. În faţa Ateneului, de unde plecase "Coloana cu vultur", au fost amplasaţi, o scurtă perioadă, "Alergătorii" lui de Boucher, care însă lasă locul statuii lui Eminescu, ei fiind mutaţi pe Calea Victoriei, la intersecţia cu Biserica Amzei. "Coloana cu vultur" ajunge în Piaţa Regina Maria unde va sta până la cutremurul din 1977 când se va ruina şi va fi pierdută. Grădina Ateneului avea monumente pe stânga şi pe dreapta care vor fi mutate, la un moment dat, în Cişmigiu, şi cu acea ocazie statuia lui Ienăchiţă Văcărescu este pierdută."

Muzeograful Cezar Petre Buiumaci a descris cum s-a modificat unul dintre locurile emblematice ale Căii Victoriei de azi, Piaţa Tricolorului: "Pe Calea Victoriei, în locul mănăstirii Sărindar, cu ocazia vizitei împăratului Franz Josef în 1896, se amenajează aşa-numita Fântână a Păcii, cunoscută şi sub numele de Fântâna Sărindar, o fântână foarte frumoasă, dar care, din cauza materialului din care a fost făcută, s-a ruinat foarte repede şi a dispărut. Nu după mult timp, a fost construit Cercul Militar iar în faţa acestuia avem propunerea lui Onofrei pentru monumentul lui Nicolae Filipescu. Apoi, Municipalitatea decide să amintească de Fântâna Sărindar şi amenajează o altă fântână care poate fi văzută şi astăzi în aşa-numita Piaţă a Tricolorului."

Arcul de Triumf, monument reprezentativ al Bucureştiului, are şi el o istorie a transformării. Cezar Petre Buiumaci: "Pentru serbările încoronării lui Ferdinand şi Mariei a fost propusă o Poartă Triumfală şi arhitectul Petre Antonescu este ales să ridice un arc de triumf într-o perioadă relativ scurtă, mai puţin de un an. Este turnat un cadru din beton, însă elementele ornamentale sunt din materiale foarte puţin rezistente, ornamentaţia este construită din ipsos în acea tehnică patinată ca să respingă ploaia. Antonescu apelează la mari sculptori pentru decorarea acelui arc. Soldaţii aveau 5 metri şi jumătate înălţime, erau 8, câte 4 la fiecare picior al arcului. Era vorba despre ostaşul român al lui Storck, ostaşul dac al lui Spathe, ostaşul lui Mircea cel Bătrân de Medrea, ostaşul lui Ştefan cel Mare de Paciurea, ostaşul lui Mihai Viteazul de Alexandru Severin, pandurul lui Tudor Vladimirescu de Jalea, dorobanţul independenţei de Ion Iordănescu, ostaşul unirii de Dumitru Măţăoanu. În arcadă, Alexandru Călinescu a realizat efigiile lui Ferdinand şi Maria, singurele elemente ale noului arc de triumf de azi care se păstrează de la vechiul arc de triumf, care se ruinează deoarece administrarea lui este pasată de la o instituţie la alta: de la Ministerul Culturii la Primăria Capitalei, de la Comisia Monumentelor Istorice la Ministerul Lucrărilor Publice, de la Ministerul Agriculturii la Ministerul Apărării. Deşi fuseseră alocate bugete pentru refacerea lui, se ruinează şi graţie regelui Carol al II-lea avem un nou arc de triumf, proiectat tot de Petre Antonescu, inaugurat în 1936."