Nicolae Iorga 150

În galeria figurilor trecutului românilor, cea a istoricului Nicolae Iorga este printre cele mai încărcate de semnificație pozitivă. Acest fapt are două explicații. Prima este una politică, și anume aceea că Nicolae Iorga a fost asasinat în noiembrie 1940 de un grup de legionari în pădurea de la Strejnicu, din nordul Bucureștiului. Iorga fusese învinovățit de legionari de moartea liderului lor Corneliu Zelea Codreanu în 1938 iar moartea sa violentă a făcut ca el să fie mitizat. A doua explicație, la fel de importantă ca prima, a fost cantitatea imensă de producție intelectuală pe care a lăsat-o în urmă: aproximativ 20.000 de articole de presă și 1200 de volume și broșuri.

Academia Română a marcat recent trecerea a unui secol și jumătate de la nașterea lui Iorga din 1871 printr-o expoziție și un catalog cu documente personale facsimilate și fotografii inedite. Eroul aniversat se născuse la Botoșani, în nord-estul României, ca fiu al unui avocat. A studiat istoria la universități din România, Italia, Franța și Germania și a abordat cele mai variate subiecte și teme de istorie a României și istoriei universale. A abordat și alte domenii culturale cum ar fi literatura și critica literară, editarea de documente, istoria artei, filosofia istoriei. Poliglot, Iorga era fluent în limbile de circulație internațională de la acea vreme și s-a simțit atașat de curentul cultural al sămănătorismului care glorifica figura țăranului.

Iorga a făcut și politică la cel mai înalt nivel și, așa cum aminteam anterior, politica a fost cea care i-a adus sfârșitul tragic. A fost șef de partid, parlamentar, prim-ministru între anii 1931-1932. Din punct de vedere politic a fost conservator, antisemit și adept al autoritarismului. A fondat Partidul Naționalist Democrat împreună cu avocatul A. C. Cuza în 1910 și în preajma primului război mondial a fost adept al intrării României în război alături de statele Antantei, Franța, Marea Britanie și Rusia. A fost profesor și apropiat al regelui Carol al II-lea, în a cărui camarilă a și intrat la sfârșitul anilor 1930.

Președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop, la lansarea expoziției despre Iorga la 150 de ani, a explicat aderența istoricului la ideea cea mai puternică a timpului său, la naționalism.  "Evocarea lui Nicolae Iorga nu se poate face simplu, câteodată nu se poate face deloc fiindcă a avut o personalitate copleșitoare. Multe din punctele vieții sale sunt discutabile și s-au bucurat de asaltul criticilor: de la activitatea din tinerețe până la faptul că a condus un partid care s-a chemat naționalist și până la tentele unora dintre creațiile sale. Iorga a trăit într-o perioadă postromantică, într-un fel de romantism întârziat, care acorda națiunilor rolul fundamental în istorie. De altfel, tinerețea și maturitatea lui Iorga se confundă cu perioada destrămării imperiilor multinaționale și a formării statelor naționale în Europa Centrală și de Sud-Est. Cea mai răspândită și avansată idee a popoarelor ghidate de elitele secolului al 19-lea avea ca idee emanciparea colectivă, lupta pentru libertate națională. Prin urmare Iorga s-a considerat și s-a declarat un naționalist."

Astăzi, privind în urmă, generațiile noi sunt tentate să blameze alegerile făcute de înaintașii lor. Însă Ioan-Aurel Pop a insistat asupra puterii de seducție pe care o idee o exercită la vremea ei.  "Naționalismul exprima pe atunci dragostea pentru identitatea popoarelor prin limbă, obârșie, credință, tradiții, folclor. Acea identificare a intelectualilor, a elitei educate, cu propriile popoare devenite între timp moderne, a fost cultivată, susținută și teoretizată de romantism începând cu Johann Gottfried Herder. De aceea, pentru Nicolae Iorga romantismul era aproape sinonim cu naționalismul. Nicolae Iorga pune semnul egalității între școala romantică și școala naționalistă, consideră că activitatea istorică de caracter romantic era consacrată unor scopuri naționaliste. El pretinde că Școala de Înalte Studii de la Paris era cea care îl deprinsese să se îndrepte dinspre curentul romantic, adică naționalist, înspre metoda severă și strictă a mărturiei documentelor."

Forța incredibilă pe care a avut-o naționalismul în secolul al 19-lea nu a fost deloc de neglijat. Acea forță se poate observa chiar și azi deși nu mai este idee centrală. Ioan-Aurel Pop. "Astăzi noi spunem că prin romantism s-a deșteptat spiritul național iar în vremea lui Iorga se spunea că se deșteptase spiritul naționalist. Poporul, prin care Iorga înțelegea țărănimea, și era firesc pentru că peste 90% dintre români erau atunci țărani, era creatorul tuturor valorilor naționale. El întruchipase națiunea în toate timpurile care nu era altceva decât o ipostază a țărănimii. Prin urmare, pentru Iorga, a fi naționalist însemna a fi democrat deoarece națiunea era reprezentată de țărani. Etimologic vorbind, explica Iorga, termenii latin și grec care exprimă noțiunea de popor, adică populus și demos, erau sinonime. Și atunci, cum națiunea era egală cu poporul și cu naționalismul iar demosul cu democrația ele erau noțiuni sinonime. Iar dacă naționalismul întruchipa forma superioară de solidaritate a poporului, atunci el nu putea fi decât democrație. Acesta era naționalismul în concepția lui Nicolae Iorga."

Fiecare generație are crezurile ei și nu de puține ori credințele aduc mai mult rău și suferință decât ar fi intenționat s-o facă. Istoria nu judecă oamenii și ideile lor dar trebuie să le explice. Avantajele posterității sunt că ea poate evalua ceea ce pentru anterioritate era un viitor neclar.