Pluralism religios în România interbelică

România de după 1918 era o altă Românie, mult diferită de cea fondată în 1859 prin unirea Moldovei cu Muntenia. După unirea cu teritorii din imperiile vecine rus și austro-ungar, Noul Regat român devenea o țară mai diversă geopolitic și cultural, cu minorități mai multe și cu noi ambiții și provocări. Minoritățile religioase beneficiau de drepturi egale iar manifestările lor aveau legătură cu comportamentul majorității. De fapt, majoritatea și minoritățile au funcționat întotdeauna împreună iar separarea lor este ceva care ține de cercetarea științifică istorică.

Despre România Mare s-a scris foarte mult în ultimele trei decenii, volumele de istorie politică și diplomatică fiind cele mai numeroase. Cartea istoricului Roland Clark, profesor la Universitatea din Liverpool, "Sectarism and renewal in 1920s Romania. The Limits of Orthodoxy and Nation-Building", se concentrează asupra schimbărilor pe care le-a produs pluralismul religios și confesional în România de după primul război mondial. Schimbările legislative și instituționale au făcut ca România să devină mai democratică și spiritul civic să se dezvolte. Clark a identificat trei voci în pluralismul confesional: cea ortodoxă, cea catolică și cea a cultelor neoprotestante care spun trei povești ce trebuie privite într-una singură.

"Toate trei povești sunt dependente una de cealaltă și sunt amestecate. Nu se poate vorbi despre înființarea partriarhatului ortodox fără să se vorbească despre catolici și despre neoprotestanți. Mișcarea neoprotestantă a primit un impuls puternic de la schimbările care au început în Biserica Ortodoxă, de la teologi ortodocși, chiar episcopi, și de la însuși patriarhul care a orientat Biserica Ortodoxă către participarea laicilor. Aceasta a dus la apariția altor mișcări precum Cuibul cu barză din București și Oastea Domnului. Alte schimbări au fost calendarul de la care a pornit mișcarea stilistă și implicarea Basarabiei în mișcarea inochentistă. Este de fapt o singură poveste în care toată lumea este legată și nu se poate separa."

Anii '20 au fost anii reconstrucției de după Marele Război și elanul s-a manifestat și prin vocațiile religioase. Roland Clark crede însă că în observarea noului spirit religios al epocii nu se poate face abstracție de lărgirea drepturilor politice și de integrarea noilor provincii în statul român.

 "Faptul că a apărut România Mare contează enorm. Apariția României Mari a presupus democrație și toți bărbații au primit dreptul de vot. A mai însemnat implicarea oamenilor de rând în politica statului, și că unirea Transilvaniei, Bucovinei și Banatului și a altor provincii s-a făcut într-o nouă Biserică. S-a fondat o biserică națională cu rang de patriarhat. Cum se putea guverna Biserica din Transilvania care avea foarte mulți laici implicați în conducerea Bisericii dar și cea din Basarabia din cauza revoluției ruse? Li s-a dat și lor dreptul la conducere. Când a venit în România, viitorul patriarh Miron Cristea a dorit să așeze conducerea Bisericii în mâinile sale și ale Bucureștiului. Dar mitropoliții Transilvaniei și al Basarabiei, foarte influenți, s-au opus. Era un joc de putere în care trebuia să dovedească puterea și prezența propriei Biserici."

Pluralismul confesional a însemnat și prezența unor mișcări ecleziale și Biserici evanghelice din Occident, în afară de Biserica Catolică, în România. Ele nu au fost bine primite de Biserica Ortodoxă majoritară cu care erau în competiție. Însă cadrul legal care asigura dreptul egal al practicării convingerilor religioase a contat enorm și prezența lor a însemnat o influență reciprocă. Roland Clark: "Biserica neoprotestantă crește repede după 1918 datorită legăturii cu lumea din Vest, ceea ce a îngrijorat Biserica Ortodoxă. Tot ce a vorbit public Biserica Ortodoxă în orice ziar și în orice carte era sub semnul asediului din partea neoprotestanților. Dar ea considera că problema era din interior, că ei înșiși nu erau suficient de creștini, că propria Biserică nu avea destulă viață, că trebuia ca Biserica să fie schimbată pentru a se proteja de neoprotestantism."

Impactul pe care l-a avut pluralismul confesional asupra majorității ortodoxe a arătat că până și cele mai conservatoare structuri, cum erau considferate cele ale Biserici Ortodoxe, se puteau reforma. Roland Clark.: "Biserica Ortodoxă s-a schimbat, la fel și creștinismul ortodox într-un mod radical în anii 20. Ideea de predică în fiecare duminică, ideea că oamenii de rând trebuie să citească Biblia, să aibă un comportament decent, să nu mai înjure, să meargă la biserică în fiecare săptămână, toate acestea au devenit normale la începutul secolului 20 și după primul război mondial. Din cauza sporului de educație, mult mai mulți oameni știau să citească, religia a devenit mai interesantă. Au apărut mișcări de reînnoire religioasă care au pornit de jos. Au avut sprijin de sus dar au pornit de jos de la oameni precum Tudor Popescu, Dumitru Cornilescu cu traducerile lu, Iosif Trifa. Acestea nu erau mișcări care au venit din Vest sau de la străini ci din sufletul românesc, de la oameni de rând."

Pluralismul confesional din România anilor 1920 a însemnat o deschidere a societății către noile idei de după primul război mondial. A fost o combinație între tendințe noi, aspirații vechi și reformare și integrare. Multe obiective au fost atinse, multe au rămas neîmplinite, iar frustrările vor exploda în radicalismul din deceniul următor.