Refacerea României după război

Omenirea se reface greu după un război. În afara distrugerilor materiale, oamenii trebuie să se vindece după traumele pierderilor celor dragi, ceea ce necesită un timp mai îndelungat. Din fericire, mobilizarea pentru înlăturarea urmărilor războiului și presiunea generațiilor care vin din urmă fac ca până la urmă orice obstacol să fie depășit, în cele din urmă.

            

Dar traumele războiului devin cu mult mai greu de trecut atunci când o societate care încearcă să se vindece nu este așezată pe fundamente juste. Regimul comunist instaurat pe Armata Roșie în toate țările Europei Centrale și de Est a căutat să refacă societățile pe care le-a ocupat prin violență, prin reprimarea celor care aveau o altă opinie. Așa s-a întâmplat și în România care s-a refăcut mai greu decât orice altă țară neocupată de sovietici, deși a suferit distrugeri de război mai reduse. La jumătatea anilor 1940, când totul era fluid și oamenii încercau să-și refacă viețile, noul guvern comunist era depășit de dificultățile administrării refacerii postbelice. Din cauza incapacităților oamenilor fără experiență politică și administrativă puși în funcții pentru obediența de care dădeau dovadă, guvernul a îngreunat considerabil și așa marile dificultăți existente.

            

Principalele lipsuri erau cele alimentare, încălzirea populației și mobilitatea urbană. Ștefan Bârlea era un tânăr ca oricare altul, elev de liceu în anii 1940. Mai târziu, avea să ajungă în ierarhia superioară de partid. Intervievat în 2002 de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, el își amintea de dificultățile cotidiene cu care se confruntau bucureștenii și, asemenea lor, toți locuitorii marilor orașe. "În '46 începuse să existe probleme enorme cu aprovizionarea, de altfel din '45. Era o nenorocire cu transporturile, cu aprovizionarea, cu viaţa de zi cu zi, combustibilii. În '46 începuse să-şi dea drumul şi activitatea economică, aşa cum era ea, capitalistă, cooperatistă, privată, că de stat nu mai vorbesc... Era deja împinsă de la spate cu toate mijloacele şi locurile de muncă începuseră să fie ocupate, toată populaţia fusese fugită în timpul războiului revenise la matcă, şcolile funcţionau şi singurul lucru şi cel mai greu erau mijloacele de transport. Era inimaginabil, eu spun numai în câteva cuvinte, dar cine a trăit perioada respectivă a înţeles ce înseamnă urmările unui război.

Transportul public din București constituia un tablou dezolant. Condițiile de călătorie erau greu de imaginat și nu de puține ori se petreceau adevărate tragedii. Ștefan Bârlea. "Tramvaiele circulau şi cu oameni agăţaţi şi de tampoane şi de uşi, de scări. În '45, o parte importantă din lume, din oamenii Bucureştiului, fuseseră refugiaţi, și care au revenit după aia. Până şi-au găsit oamenii locul şi s-a stabilizat activitatea a venit şi iarna mai devreme. În '45 se aştepta la tramvaie nu 5-10 minute, ci o jumătate de oră până venea un tramvai. Erau puţine. Noi eram în cartierul Ghencea şi făceam școala la Lazăr, în centru, mulţi copii din cartierul 13 septembrie mergeau în centru. Trebuia să mă scol cu o oră-două înainte ca să pot să încerc să prind un tramvai. Şi cum tramvaiul trecea prin fața casei noatre şi se întorcea, capătul tramvaiului era la o staţie-două, luam tramvaiul invers, spre capăt. Ajungeam acolo şi până ajungea la mine în staţie era deja plin. Mai oprea o dată la Antiaeriană, iar de la stația Petre Ispirescu nu se mai putea sta decât pe tampoane. Erau nişte table pe tampoane, pe tabla aia şedeau oamenii. Unii au mai şi murit, au mai căzut de pe ele, s-au întâmplat fel de fel de accidente, asta era ceva curent. Asta era problema numărul 1 a zilei, cum începeai munca, școala şi aşa mai departe. Vara, nu mai spun că ne duceam şi pe jos de acasă, din Ghencea, până la Lazăr, în centru. Şi ne întorceam tot pe jos."

Aprovizionarea cu alimente era și ea o problemă extrem de dificl de rezolvat. Guvernul și autoritățile locale au găsit soluția cartelelor pentru a face față blocajului existent, o soluție de urgență, total nesatisfăcătoare. Ștefan Bârlea. "În ceea ce priveşte aprovizionarea cu pâine şi carne situaţia era foarte grea. Se dădeau numai pe cartelă şi nenorocirea era că nu venea nici carnea pentru cartelă. Pâinea mai venea, dar nici asta nu venea toată, şi atunci închipuiţi-vă dumneavoastră că era o coadă imensă. Se scula lumea şi la două-trei noaptea să se ducă să cumpere carne. Cea mai mare suferinţă care am avut-o eu în viaţa mea a fost în momentul în care nu am putut să ne înţelegem cu Ceauşescu şi a introdus nenorocitele alea de cartele şi norme de aprovizonare de care România nu avea nicio nevoie. A fost ceva care a aruncat România înapoi, adică la maturitate am simţit din nou vremurile copilăriei. Ceaușescu a făcut asta, o prosite enormă: a spus că aveam o datorie externă mare. Dar era mare relativ, de 12 sau 13 miliarde de dolari, era o datorie mult mai modestă decât a ungurilor, a polonezilor şi a altora."

Refacerea materială a României după cel de-al doilea război mondial a fost o mare piatră de încercare pe care societatea românească a reușit cu greu s-o depășească. În condițiile existenței unui regim politic democratic, fără presiunea aberantă a ideologiei comuniste, ea ar fi trecut mult mai ușor peste ea.