Unul dintre câștigurile cu care regimul comunist s-a mândrit mereu a fost acela că a lichidat analfabetismul.
Unul dintre câștigurile cu care regimul comunist s-a mândrit mereu a fost acela că a lichidat analfabetismul. Știința de carte a fost una dintre obsesiile regimului care dorea să lumineze poporul și să-l emancipeze pe individ de toate constrângerile de până atunci. Comunismul considera că analfabetismul era unul dintre marile handicapuri pe care le aveau clasele inferioare în comparație cu clasele mijlocii și superioare. Însă istoricii spun că acel succes este discutabil întrucât costurile au depășit cu mult beneficiile.
Pe 23 august 1944, România părăsea alianța cu Germania și Italia și se alătura Națiunilor Unite. La o săptămână, pe 31 august 1944, armata sovietică intra în București și acel moment marca o nouă cotitură în istoria contemporană a României. Încă de la intrarea sovieticilor în România, presa comunistă și procomunistă vorbea despre necesitatea lichidării analfabetismului. Ziarul "Scânteia", oficiosul PCR, evalua analfabetismul la 49% în mediul rural și în orașele mici. Autorii articolelor și mai târziu liderii comuniști prezentau tendențios acea realitate românească negând orice eforturi anterioare de combatere a fenomenului. Comuniștii acuzau guvernele democratice de intenționalitate, de aplicare a discriminării claselor inferioare, de blocare a învățăturii în mediul rural.
Istoricul Cristian Vasile de la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" din București cercetează politica de alfabetizare dusă de regimul comunist în primii săi ani de existență. "Începând de la finele anului 1947, pentru conducerea comunistă campania de combatere a analfabetismului a devenit, de fapt, o parte importantă a revoluției culturale după model sovietic. Propaganda stalinistă pretindea că în URSS nu mai existau deloc neștiutori de carte, iar această pretenție era clamată și în România. Mihail Roller nu a fost doar un șef al istoricilor, el a fost și un teoretician al pedagogiei de inspirație sovietică. Are și o carte despre pedagogia sovietică și despre cum ar trebui implementate metodele pedagogice în spațiul românesc."
"Neștiința de carte constituie o piedică uriașă în calea atragerii oamenilor muncii la conducerea țării și la construirea activă a socialismului și comunismului. Omul care nu știe carte se află în afara politicii," scria un manifest al propagandei culturale care era o retorică simplificatoare și mistificatoare. Instalarea guvernului comunist condus de Petru Groza, pe 6 martie 1945, a deschis calea politicii de alfabetizare a satului românesc. Ministerul învățământului și ministerul culturii urmau să se ocupe de această politică de alfabetizare care, între altele, viza extinderea rețelei de școli din mediul rural și deschiderea accesului pentru toți copiii. În afara extinderii rețelelor școlare, albafetizarea se făcea prin intermediul caravanelor cinematografice, prin propaganda vizuală, prin expunerea de opere de artă care îndemnau la învățare. Un mijloc extrem de eficace pentru alfabetizare a fost serivicul militar. Armata a avut și ea programe culturale, mulți țărani au învățat în timpul serviciului militar de 3 ani să scrie și să citească. De asemenea, minoritățile au învățat româna în timpul satisfacerii stagiului militar. Însă alfabetizarea comunistă însemna ideologie. Alfabetizarea dusă de politica culturală oficială avea ca scop răspândirea învățăturilor marxist-leniniste.
Aplicarea planurilor nu a decurs așa cum își imaginau funcționarii. În practică au existat dificultăți, așa cum arăta Cristian Vasile. "Campania de intensificare a alfabetizării, așa cum a fost concepută de conducerea Ministerului Învățământului s-a lovit de rezerva și chiar de ostilitatea unor învățători și profesori. Nu era vorba de faptul că erau burghezi și că erau ostili din principiu, era vorba de chestiuni cât de putea de banale. Mulți învățători și profesori fuseseră îndepărtați din școlile urbane, de tradiție, și cumva retrogradați. Din motive politice au fost transferați în mediul rural ori al orașelor mici unde erau mulți neștiutori de carte. În aceste localități unde fuseseră transferați abuziv nu aveau locuință și același confort și nu-și puteau îndeplini activitatea pedagogică."
Învățători tineri și neeperimentați vor fi trimiși la țară prin mecanismul repartițiilor pentru aplicarea politicii partidului comunist. Însă refuzul multora de a se prezenta la locul de muncă a dus la declararea lor ca sabotori și pedepsiți. Cristian Vasile. "În noiembrie 1948, când toate problemele au fost trecute în revistă, la Cluj inspectorul-șef școlar afirma într-un raport: "în legătură cu alfabetizarea, învățătorii cer să li se plătească ore suplimentare pentru aceste cursuri. Sunt o serie de demisii din învățământ în legătură cu aceste încadrări, cu aceste repartizări pe care noi le-am făcut. Sunt oameni foarte legați de localitatea Cluj și care vor să rămână în Cluj, care nu vor să meargă în altă parte. E un mare contrast între orașul Cluj și județul Cluj, județi nenorocit din punctul de vedere al așezării satelor, al căilor de comunicație. 600 de profesori din orașul Cluj s-au dus la sate și au venit cu demisia la noi. Am hotărât că cei care se duc la țară și refuză să rămână acolo sabotează reforma și am decis să nu mai fie primiți în alt loc și demiși.""
Alfabetizarea
comunistă a însemnat bulversarea sistemului încadrărilor din învățământ, munca
voluntară neplătită, detașări abuzive și concedieri. Însă istoricii consideră
că s-a întregistrat și o creștere a nivelului educațional în timpul
alfabetizării comuniste. Au existat școli unde profesorii nu au respectat programa
școlară. Revoltele studenților din anul 1956, mulți dintre ei venind din mediul
rural, şi solidarizarea acestora cu revoluția anticomunistă din Ungaria au fost
dovezi ale faptului că alfabetizarea a mers și împotriva ideologiei și a regimului
însuși.
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved