Represiunea comunistă - torţionarul

În ultima perioadă, în România presa a repus în circulaţie un cuvânt cu o rezonanţă înfricoşătoare: torţionar. Readucerea în atenţia publicului a torţionarului are legătură cu condamnarea ultimilor supravieţuitori din cei care au supus deţinuţii politici unor torturi îngrozitoare în anii 1950, anii stalinismului celui mai sălbatic. Însă deşi cuvântul are un înţeles precis, el a ajuns să fie deturnat din cauza uzului său impropriu, şi anume din cauza folosirii sale pentru toţi cei care au lucrat în închisori şi în justiţia comunistă.

            

Torţionarul însă a fost, în egală măsură, victimă şi călău. Unii dintre acei oameni nevinovaţi care ajunseseră în închisorile comuniste voiau să scape. Şi fie din cauza slăbiciunilor fizice, fie sau din cauza caracterului detestabil, au ales să scape pe spinarea colegilor de suferinţă. Au ales să intre în ceea ce a fost denumit "experimentul Piteşti", o formă de reeducare inspirată de teoria şi practica sovietică. Unui om, prin tortură continuă, i se schimba personalitatea, i se ştergeau valorile, principiile şi educaţia şi se inoculau altele, comuniste. Începută în anul 1949, la închisoarea de la Piteşti, reeducarea trebuia să fie un experiment ale cărei cercetări urma a fi extinse la nivel societal. Aceia care au ales acel mod de a-şi trata semenii au fost torţionarii, iar cel mai cunoscut portret a fost cel al lui Eugen Ţurcanu.

            

În arhiva Centrului de Istorie Orală din Societatea Română de Radiodifuziune există interviuri cu supravieţuitorii reeducării de la Piteşti. Deţinutul politic Sorin Bottez, intervievat în anul 2001, avea încă dificultăţi să vorbească despre experimentul Piteşti care avusese loc în urmă cu o jumătate de secol.  "Este un subiect deosebit de trist şi deosebit de penibil. În ciuda faptului că eu sunt unul din foarte puţinii supravieţuitori care nu au "căzut" în timpul reeducării şi care nu a făcut nici un fel de cesiune de onoare sau de principii, totuşi, ştiind ce înfiorătoare a fost această perioadă, ezit să condamn pe ceilalţi. Cu excepţia celor care au făcut ce au făcut fără să fi fost chinuiţi, fără să fi fost schingiuiţi, ci pur şi simplu din ticăloşie sau din laşitate. Pe ăştia îi condamn şi aş vrea să-i văd puşi la stâlpul infamiei! Ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Dar trebuie făcută o deosebire netă între cei care au "căzut" în timpul reeducării, adică au fost schingiuiţi până dincolo de posibilitatea de rezistenţă a creierului, pentru că era o chestiune de creier, nu de muşchi sau de tendoane. Şi alta sunt cei care au făcut toate ticăloşiile pe care le-au făcut pentru că li s-a promis marea cu sarea. Deci aceştia sunt marii ticăloşi, marii nemernici! Şi o bună parte dintre ei şi-au primit justa răsplată prin faptul că au fost judecaţi tot de comunişti şi executaţi. Din păcate numai unii dintre ei"

Ne închipuim adesea că răul are o figură anume. Că ar trebui să arate într-un fel înfricoşător, care să-l arate tuturor drept ce este. Însă nu este aşa, el arată ca oricare om. Aristide Lefa l-a cunoscut pe Eugen Ţurcanu şi în 2000 povestea ultima imagine a lui pe care şi-o mai amintea.  "Ţurcanu era un fel de director, îi era frică şi directorului închisorii de el, el umbla prin închisoare, avea cheile, bineînţeles, cu aprobarea Ministerului de Interne. Lui Dumitrescu, directorul, îi era frică de el, la un moment dat trebuia să colaboreze, că îi era teamă. Ţurcanu se plimba prin închisoare, punea la punct toate amănuntele, organiza bătăile, făcea mutări dintr-un loc în altul atunci când a început reeducarea propriu-zisă. În seara când am plecat, eram vreo 50 de trimişi pentru sanatoriu din care numai 18 au ajuns acolo, stăteam cu bagajele să plecăm la gară, că am mers pe jos până la gară. Stând acolo noi, la un moment dat apare Ţurcanu care venea de la director, parcă îl văd şi acum, era roşu la faţă, puţin congestionat, aşa, din cauza emoţiei sau din cauza furiei, nu am putut să îmi dau seama. În orice caz, am reţinut faţa lui congestionată. A trecut, s-a uitat, aşa, în grupul care eram noi acolo şi probabil că în mintea lui îşi spunea "ah, mi-au scăpat!" Şi a plecat. A fost ultima dată când l-am văzut pe Ţurcanu."

Ion Fuică, în 2000, îşi amintea cum a asistat la scene înfricoşătoare de bătaie pe care o încasau deţinuţii puse în scenă de Ţurcanu.  "Au venit bătăuşii-bătăuşilor care băteau în neştire. Te luau sus, la camera 4 spital, unde hălăduia Ţurcanu. Ţurcanu stătea la o masă, avea o sobă cu lemne că se simţea mirosul ăla de lemn, relativ plăcut, de cămin. Şi acolo se făceau demascările, erau teancuri de hârtii, plaivaz, tot ce trebuia. Şi te puneau să scrii. A doua sau a treia zi venea Ţurcanu şi îţi zicea: "Păi ce, mă, asta este demascare? Ce crezi, mă, că eşti la anchetă?" La un moment dat, de la demascările scrise se trecea la demascările în gura mare: "Mă, asta este demascare?" Tu nu i-ai făcut lu' mă-ta aşa şi pe dincolo? Cum, nu recunoşti?" Şi dă-i, omoară-l. Pe altul l-a pus, l-am văzut cu ochii mei, săracul de el, să îşi bea urina. Asta se ştie însă vreau să confirm că am văzut şi eu, nu sunt poveşti."

Dacă nu ar exista mărturii şi surse scrise, cei mai mulţi oameni ar crede că torţionarul este un personaj din romanele horror. Din păcate, ororile reale din trecut întrec cu mult ficţiunea literară şi cea cinematografică.