Revoluția română după 29 de ani

În urmă cu 29 de ani, România scăpa împreună cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est de tirania regimurilor comuniste și revenea la normalitatea democratică de care fusese deposedată la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. La Timișoara, București, Iași, Cluj, Brașov, Sibiu și în alte orașe, românii ieșeau în stradă pentru libertate și drepturi. A fost marele moment al acelei generații care încheia un secol plin de teroare, crime în masă și durere. Cei care au participat la mișcările de masă din astralul an 1989 au cerut în numele lor, al înaintașilor lor, al celor care nu mai puteau vorbi, al tuturor morților fără morminte dreptul de a avea o viață decentă.

În ultimele zile ale anului 1989, oamenii au participat cu entuziasm la nașterea noii Românii. Poeta Ana Blandiana a fost una dintre primele intelectuale care au vorbit la Radio România în efervescenţa zilei de 22 decembrie 1989, ziua în care dictatorul Nicolae Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central al PCR: "Prieteni, am sosit la Radio acum venind din Piaţa Palatului unde am fost alături de zecile de mii de oameni, cărora la un loc şi fiecăruia în parte nu le venea să creadă că trăieşte această zi. Este foarte greu să cred că după atâţia ani de umilinţă, că noi, noi singuri, nu printr-un aranjament politic, nu prin sprijinul altora, mai mari şi mai puternici decât noi, ci noi singuri cu forţa noastră sufletească, în care nu mai credeam, am fost în stare să facem asta. Morţii de la Timişoara şi morţii de la Bucureşti ne-au redat deodată încrederea în noi şi puterea de a fi noi."

Revoluția română s-a soldat cu aproximativ 1200 de morți, fiind cea mai sângeroasă trecere de la totalitarism la democrație din anul 1989. Istoricul Ioan Scurtu a fost director al Institutului Revoluției și el a răspuns la întrebarea de ce PCR nu a avut un reformator care să fie capabil să ceară înlăturarea lui Ceauşescu de la conducere şi să asigure o schimbare paşnică de regim: "Ceauşescu a promovat oameni devotaţi lui şi care erau lipsiţi de coloană vertebrală. Am citit, de exemplu, memoriile lui Dumitru Popescu, membru în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, unde relata că la şedinţele respectivului organism de conducere vorbea numai Nicolae Ceauşescu. Toţi ceilalţi ascultau şi că pleca de la acele şedinţe cu dureri de cap şi trebuia să meargă pe jos să se relaxeze până în cartierul Primăverii, unde locuia. Sigur, el nu-şi punea problema că, în fond, prin poziţia pe care o ocupa avea şi o responsabilitate. Dacă Ceauşescu ajunsese să vorbească numai el şi ceilalţi să asculte şi să ia notiţe, aceasta se datora şi celor care au acceptat acea situaţie, în opinia mea umilitoare. Cel mai frapant moment a fost acela când Ceauşescu, revoltat de faptul că nu s-au luat măsuri drastice împotriva manifestanţilor de la Timişoara, a spus: "eu nu mai pot lucra cu acest Comitet Politic Executiv, alegeţi-vă alt secretar general". Şi au sărit cu toţii şi au zis: nu ne părăsiţi, vă rugăm, noi vă suntem fideli, rămânem alături de dv., în frunte cu dv. vom rămâne. Adică nici măcar în ceasul al 24-lea, aş zice, niciunul n-a avut curajul să spună: luăm act de demisia dv., constituim o conducere colectivă, anunţăm poporul revoltat că Nicolae Ceauşescu şi-a dat demisia. Poate că evoluţiile ar fi fost cu totul altele şi nu s-ar fi ajuns la baia de sânge care a urmat. Oportinismul acestor oameni a jucat un rol foarte important în derularea evenimentelor dramatice."

Procesul Elenei și al lui Nicolae Ceauşescu de pe 25 decembrie 1989 a fost unul dintre episoadele cele mai încărcate ale Revoluției. Cei doi tirani care ținuseră România în frig și foame timp de aproape 25 de ani și-au primit pedepsele binemeritate. Însă nu după mult timp au apărut și regretele pentru sfârșitul celor doi, iar procesul însuși care a adus dreptatea a ajuns să fie contestat. Politologul Ioan Stanomir de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București crede că raportarea multor oameni la perioada extrem de dură prin care trecuseră a fost superficială, iar memoria ei a devenit, odată cu salvarea de rău, una conciliantă.: "Este actul prin care noi nu reuşim să ne desprindem de comunism. Tocmai acea execuţie dovedeşte profunda continuitate între regimul comunist şi regimul Iliescu. Ion Iliescu este expresia unei încercări a românilor de a se detaşa nedetaşându-se. O încercare tipică societăţilor postcomuniste de a păstra o inocenţă pe care n-o mai au. Toţi cei care au trecut prin comunism nu mai sunt inocenţi. Fie că au fost victime, fie că au fost călăi, fie că s-au aflat în masa gri a celor care s-au aflat "sub vremi". Regimurile totalitare fură inocenţa oamenilor. Şi acest lucru cred că este principalul mod de a înţelege raportarea foarte complicată a popoarelor din estul Europei şi a popoarelor din Uniunea Sovietică la comunism. Comunismul este o cămaşă a lui Nessus care se lipeşte de tine şi în momentul în care vrei s-o scoţi, te arde."

Chiar dacă au trecut aproape 3 decenii de la desfășurarea sa, Revoluția română din decembrie 1989 rămâne puternică în amintirea generației de atunci pentru că încă influențează prezentul. Și probabil așa va fi până când generațiile care n-au trăit-o direct o vor comemora atlfel.