România și negocierile de pace din 1919

La finele primului război mondial, România se afla în tabăra câștigătoare. Până la sfârșitul anului de grație 1918, teritoriile locuite de români din imperiile rus și austro-ungar se uniseră cu Regatul României și tratatele de pace urma să confirme noile granițe. Însă confirmarea internațională a noii Românii nu a decurs atât de simplu, divergențele și armonizarea intereselor au făcut ca încheierea păcii să fie anevoioasă. România a avut de înfruntat opoziția aliaților ei care îi făceau reproșuri însă și ea le răspundea aliaților cu justificări și alte reproșuri. Astfel, starea de tensiune a ajuns în punctul în care artizanul intrării României în război, politicianul liberal Ion I. C. Brătianu, a părăsit negocierile de pace iritat că României nu i se satifăcuseră în totalitate prevederile Convenției din 1916 care fusese baza intrării sale în război.

L-am invitat pe istoricul Ioan Scurtu să rezume povestea disputelor dintre România și aliații săi Franța, Marea Britanie, Italia și SUA din anul 1919 şi să evidenţieze reproșurile aduse României de către Antantă. 

"România a fost nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale ca urmare a faptului că Rusia a ieșit din război și România rămăsese singură pe frontul din răsărit. Dar a făcut pacea, cel puțin așa arată documentele, cu acordul aliaților. Convenția din 1916 avantaja foarte mult România, Ion I. C. Brătianu a negociat foarte bine. Era vremea în care Franța se găsea în mare dificultate pe frontul de vest, iar armata rusă nu reușea să obțină victoria în Galiția. Și atunci s-a socotit că România trebuia neapărat să intervină ca să atragă un număr cât mai mare de militari germani și austro-ungari asupra sa și să degajeze în acest fel cele două fronturi. În aceste condiții s-au făcut anumite concesii pe care, la sfârșitul războiului, Franța mai ales începea să le regrete."

Pe fondul situației grele în care se afla Franța în 1916, necesitatea intrării României în război devenea una critică. Ioan Scurtu consideră că în acel moment România a știut să-și joace cartea și să obțină avantaje importante. Care au fost acele avantaje? 

Ioan Scurtu: "În primul rând a fost chestiunea graniței de nord și de apus pe care Brătianu a trasat-o cu o meticulozitate extraordinară. A precizat linia pe unde să treacă granița marcând un anume deal, un anume râu, un anume sat și așa mai departe în așa fel încât când la conferința păcii a trebuit să se stabilească granița aceasta să fie deja hotărâtă. Acea granița mergea de fapt pe Tisa până la vărsarea în Dunăre, ceea ce nemulțumea pe de altă parte și Serbia care, la rândul ei, afirma că era mult prea aproape de Belgrad, la o bătaie de tun și că trebuia să i se acorde un spațiu de siguranță, deși România se angaja să nu militarizeze granița respectivă."

În ianuarie 1919 începea Conferința de Pace de la Paris și România mergea acolo pentru a obține ce i se promisese. Însă existau interese și ele trebuia să fie satisfăcute prin compromisuri. 

Ioan Scurtu: "A fost o deosebire de concepție între cei patru mari, președintele Statelor Unite, primul ministru al Marii Britanii, primul ministru al Franței, primul ministru al Italiei și Ion I. C. Brătianu care considera, pornind și el de la prevederile Convenției de pe 4 august 1916, că statele semnatare vor fi tratate la conferința de pace pe picior de egalitate. Or, la conferința păcii se instituise un consiliu suprem care hotărâse ca statele membre să aibă statut de state cu interese nelimitate în timp ce celelalte state, între care și România, au fost înscrise în rândul statelor cu interese limitate. Bazându-se și pe faptul că președintele Wilson milita pentru egalitatea între state, pentru democrație, pentru rezolvarea democratică a disputelor dintre state, Brătianu insista ca România să fie tratată pe picior de egalitate cu celelalte state. Numai că replica a venit chiar de la Wilson care i-a spus în fața conferinței că fiecare stat semnifică atâta cât reprezintă puterea sa militară."

Intransigența lui Brătianu a fost însă abandonată chiar de el însuși. Înlocuitorul său, Alexandru Vaida Voevod, avea să semneze tratatele care recunoșteau România Mare. 

Ioan Scurtu: "Nu era posibil ca o țară mică, cu revendicări teritoriale, care trebuia să obțină unirea prin confirmarea prin tratate, să pretindă să fie egală cu SUA, Franța, Marea Britanie și Italia. Chiar el, Brătianu, și-a dat seama de asta și l-a lăsat la conducerea delegației române pe Alexandru Vaida Voevod, după ce în prealabil l-a sfătuit să se înscrie în masonerie. Brătianu aflase că foarte multe decizii se luau noaptea când frații se întruneau. Brătianu nu participa, nefiind membru al niciunei organizații masonice. Dar Vaida a fost mai maleabil și și-a dat seama că nu avea încotro. Vaida explica în parlament că era conștient de faptul că se aruncase într-o groapă și că trăsese și România, dar sentimentul lui era că în acea groapă se găseau și delegațiile SUA, Marii Britanii, Franței și Italiei."

România a obținut, în cele din urmă, recunoașterea unirii Bucovinei cu România prin tratatul cu Austria, recunoașterea unirii Transilvaniei cu România și recunoașterea unirii cu două treimi din Banat prin tratatul cu Ungaria. Ceea ce a fost ce își dorise.