În literatura română interbelică, Hortensia Papadat-Bengescu s-a impus ca una dintre primele şi cele mai importante voci ale reînnoirii romanului românesc.
În literatura română interbelică, Hortensia Papadat-Bengescu s-a impus ca una dintre primele şi cele mai importante voci ale reînnoirii romanului românesc. Iar faptul că drumul cel nou era deschis de către o femeie a dus la canonizarea şi detaşarea ei de restul scriitoarelor din acea vreme, destul de numeroase şi valoroase la rândul lor. Aşa se face că multă vreme în manualele şcolare şi chiar în mentalul public, Hortensia Papadat-Bengescu părea singura scriitoare din interbelic demnă de a fi păstrată în memoria literară. Nimic mai fals, mai ales că Hortensia a şi împărtăşit, până la momentul debutului, soarta obişnuită a femeilor din epocă. Născută în 1876 într-o familie înstărită care mai dăduse şi alţi scriitori, ea s-a măritat la doar 20 de ani cu magistratul Nicolae Papadat pe care va fi nevoită să-l urmeze în toate transferurile tipice profesiei dintr-un oraș în altul. În urma căsătoriei, s-au născut mai mulţi copii, viitoarea autoarea dedicându-se mulţi ani în întregime gospodăriei şi familiei. Povestea ei este acum continuată de criticul literar Paul Cernat.
Hortensia e un caz al literaturii române, fără îndoială. Ea a avut un parcurs biografic care a fost marcat de lipsa de voință a părinților ei de a o lăsa să studieze în străinătate, în Franța. Ea s-a răzbunat căsătorindu-se cu acel magistrat, Nicolae Papadat, care avea puțină înțelegere pentru literatură și care i-a făcut în vreun fel viața un calvar. Sigur, împreună cu el a avut cinci copii. Omul era un tip decent, dar, pentru cea care va deveni scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu, această căsnicie nu a fost ceea ce și-ar fi dorit. A trebuit să aștepte până la aproape 40 de ani pentru a debuta. La început a făcut-o sub alt nume, cu sprijinul unei prietene scriitoare din cercul revistei Viața Românească de la Iași. E vorba de Constanța Marino-Moscu. Ea a intermediat publicarea la revista condusă de criticul literar și prozatorul Garabet Ibrăileanu. Ibrăileanu va deveni foarte repede un mentor al ei. Este, de fapt, primul ei patron spiritual. Hortensia a avut acest complex, probabil, al lipsei studiilor superioare, și-a căutat un mentor și l-a găsit întâi în persoana lui Ibrăileanu, mai târziu în Eugen Lovinescu.
Fiindcă Garabet Ibrăileanu şi E. Lovinescu reprezentau grupări literare cu ideologii opuse - primul conservatoare, al doilea modernizatoare -, apropierea Hortensiei Papadat-Bengescu de cenaclul Sburătorul a fost considerată o trădare de către cei de la Viaţa Românească. Adevărul era că Lovinescu încuraja modernizarea şi sincronizarea culturii române la acea occidentală, iar această înclinare corespundea dorinţelor scriitoarelor. Colaborarea cu Sburătorul începută în 1919, s-a permanentizat odată cu mutarea scriitoarei la Bucureşti în 1933. Sub îndrumarea lui Lovinescu, de altfel, Hortensia Papadat-Bengescu a scris cele mai bune şi cunoscute romane ale ei reunite în aşa-numitul "ciclu al familiei Hallipa". Paul Cernat revine la microfon.
A mai fost un moment foarte important care și-a pus amprenta asupra scrisului Hortensiei. E vorba de experiența din Primul Război Mondial, când a fost, între altele, soră de caritate și când a luat contact cu oroarea morții, a distrugerii, a corpurilor Hăcuite de război, distruse de epidemii. Poate și de acolo, deși nu doar de acolo, evident, se trage acea obsesie a maladivului, a bolii pe care o întâlnim în marile ei romane din anii 1920 și 1930, cele îndatorate atmosferei cenaclului Sburătorul al lui Lovinescu. Poate și asta să fi contat în obiectivarea Hortensiei, ca să-l citez pe Lovinescu, în întoarcerea privirii de la abisurile interiorității feminine către social, către lumea reală, exterioară. Iar ceea ce se va concretiza în ciclul familie Hallipa în anii 1920-1930, este o frescă psihosocială a României acelor ani. Este și o ecografie, o radiogramă a unei umanități bolnave, a unei umanități descompuse de o vitalitate, totuși, paradoxală în morbidețea ei.
Aceste romane îi vor asigura Hortensiei Papadat-Bengescu o poziţie lângă marii romancieri din interbelic, dar şi, până recent, un loc în manualele şcolare de liceu. Importanţa câştigată de scriitoare în epocă şi după aceea este explicată tot de criticul literar Paul Cernat.
Hortensia a debutat foarte târziu. A debutat când era o doamnă, o femeie cu copii mari. Deja copii crescuseră. Deci de-abia atunci când copiii au crescut a putut să își permită luxul de a debuta în literatură. Probabil că Nicolae Papadat nu ar fi acceptat să se întâmple asta mai demult. Ar fi considerat o frivolitate insuportabilă această activitate, chiar periculoasă din punct de vedere moral. Dar faptul că Hortensia a debutat târziu i-a dat o prestanță de mare doamnă, nu neaparat în cenaclul lui Ibrăileanu, doar în cenaclul lui Lovinescu. În epocă s-a vorbit despre masculinizarea Hortensiei și nu doar critica feministă vorbea despre faptul că identitatea ei ar fi fost masculinizată. Sigur, lucrurile se pot discuta, pentru că nu e chiar așa. Adică nu s-a lăsat chiar așa de modelată cum a părut. A știut să își cultive propria personalitate, care a impus în cele din urmă tuturor prin masivitatea construcției, prin complexitate, prin mizele mari ale jocului literar pe care l-a practicat.
Nu ezit să o situez pe Hortensia în proximitatea Virginiei Woolf ca valoare literară fără să aibă o capacitate teoretică, eseistică, așa cum cum era cazul Virginiei Woolf. Din păcate însă, faptul că ea a fost valorizată și canonizată ca excepția feminină de către niște autorități ale criticii precum Lovinescu și Ibrăileanu, a pus oarecum în umbră alte scriitoare. Sau le-a plasat destul de riscant și uneori chiar incorect în trena ei, în descendența ei, ca niște discipole sau autoare aflate în siajul Hortensiei. Dar este un pic nedrept faptul că personalitatea realmente importantă a Hortensiei a făcut ca aceste autoare să fie renegate de critica, în special masculină într-un fel de minorat care nu se justifică la o lectură fără prejudecăți.
Hortensia Papadat-Bengescu a murit în martie 1955 în timpul primului deceniu al regimului comunist, retrasă şi uitată atât de public, cât şi de critica literară care pe atunci era aservită realismului socialism. Recuperarea ei se va face, însă, mai târziu.
Linkuri utile
Copyright © . All rights reserved