Tratatul de la Adrianopol 1829

Lumea sud-est europeană din prima jumătate a secolului al 19-lea se schimba efervescent în lumina ideilor moderne și mai ales a ideii naționale. Europa era în perioada postnapoleoniană, Sfânta Alianță formată din Rusia, Austria și Prusia stabilea o nouă ordine conservatoare pe continent. Liberalismul secolului 18 se orientase către încurajarea capitalismului național și în Europa de sud-est discursul antiotoman devenea din ce în ce mai puternic.

Principala putere din zona spațiului românesc devenea Rusia și istoria nașterii României moderne nu ar putea fi înțeleasă total fără prezența și acțiunile Rusiei. Era o putere ultraconservatoare care încercase să pună în practică unele idei reformatoare europene. Tradiția rusă a reformelor începuse cu țarul Petru I cel Mare (1672-1725), la începutul secolului al 18-lea. Țarul Alexandru I (1777-1825) a încercat să reformeze Rusia după model francez însă instabilitatea și teroarea pe care le provocaseră revoluția franceză din 1789 până în 1795 l-au oprit s-o facă. Sfânta Alianță formată din cele trei puteri europene învingătoare împotriva lui Napoleon I se angajase să suprime orice încercare de revoluție și de răstunare a ordinii stabilite.

Pe de altă parte, spațiul românesc era cuprins de secole de influența exercitată de o altă putere imperială la fel de ultraconservatoare, și anume de Imperiul otoman. Aici, reformele europene au prins și mai greu decât în Rusia care avea o elită conducătoare europenizată. Imperiul otoman impusese în Principatele Române domnii fanariote din familii grecești și aceste administrații se dovediseră corupte și ineficiente. Elitele europene române vor dezvolta o retorică antiotomană virulentă pe măsură ce căutau susținerea unei Rusii aparent liberale.

În 1826, Rusia și Imperiul otoman semnaseră Convenția de la Akkerman prin care era confirmat de către otomani sfârșitul epocii fanariote. Ioniță Sandu Sturdza în Moldova și Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia deveneau cei doi principi de origine română care ocupau cele două scaune de la Iași și București. Se introducea domnia cu mandat de 7 ani iar principii erau aleși de adunări de boieri. Convenția dădea dreptul celor două principate române să aibă drept de a efectua liber comerț internațional. Însă în 1828, între Rusia și Imperiul otoman izbucnea războiul în urma deciziei otomanilor de a denunța convenția și de a nu mai permite trecerea navelor ruse prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Era un nou război din lunga succesiune de conflicte ruso-turce ce vor debuta la începutul secolului al 18-lea. În urma operațiunilor militare, în 1829 rușii ies învingători și impun turcilor semnarea tratatului de pace la Adrianopol, astăzi Edirne, cu mari implicații pentru istoria românilor. Istoricul Constantin Ardeleanu este profesor la Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați și a scris pe larg despre importanța fluviului Dunărea în istoria românilor din secolul al 19-lea. Și în opinia sa, tratatul de la Adrianopol este borna kilometrică 0 în simbolistica nașterii statului român modern. 

"A însemnat foarte mult pentru dezvoltarea spațiului românesc. Este un moment crucial în istoria României, dar nu-i acordăm, întotdeauna, suficientă atenție. Asta pentru că este momentul în care, ca urmare a înțelegerii dintre cele două puteri semnatare, ca urmare a faptului că Principatele capătă o libertate comercială, ca urmare a încheierii a ceea ce se numea "monopolul economic otoman", în spațiul românesc pătrunde capitalismul occidental. Tratatul de la Adrianopol este un punct simbolic important pentru începutul modernizării economice a Principatelor prin conectarea lor la piața globală. Fără îndoială că existau relații capitaliste și dinainte, însă din acest moment, din 1829, Principatele Române devin pe harta economică a lumii un reper important pentru comerțul cu cereale, nu doar pentru piața Istanbulului, ci pentru întreaga economie globală. Este un moment în care modernizarea economică face ca întreaga societate să se schimbe de fapt în cele două principate, Muntenia și Moldova."

După război, tratatul de la Adrianopol făcea prima mare breșă în monopolul otoman asupra Ţărilor române. Semnat pe 14 septembrie 1829, tratatul acorda Rusiei statut de putere protectoare asupra Moldovei și Munteniei. Imperiul otoman își păstra statutul de putere suzerană, dar nu mai putea lua decizii de unul singur. Frontiera de sud a Munteniei era stabilită pe șenalul navigabil al Dunării și, foarte important, porturile dunărene Turnu, Giurgiu și Brăila, aflate sub control otoman, reveneau sub controlul Munteniei. Libertatea nagivației pe Dunăre a fost recunoscută și pentru vasele comerciale muntene, iar Moldova primea dreptul de a dezvolta portul Galați. Astfel, comerțul cu cereale devenea principala sursă de fonduri pentru cele două state românești.

Tratatul de la Adrianopol confirma prezența militară pe teritoriul românesc a armatei ruse. Până în 1834, administrația rusă a încercat să reformeze cele două principate propunând un set de reforme liberale, cu mult mai liberale decât în Rusia propriu-zisă. În acest sens, primul proiect de constituție a Principatelor a fost Regulamentul organic din timpul guvernatorului Pavel Kiseleff. Istoricii sunt astăzi de acord că reformele aplicate de ruși în Muntenia și Moldova au fost, de fapt, doar experimente pentru a evalua schimbările asupra unei populații. Însă după 1834, românii vor dovedi că un simplu experiment se poate materializat într-un proiect coerent.