Tribunalele poporului

Al doilea război mondial se termina în 1945 și justiția începea să-și intre în atribuții după ani întregi în care se comiseseră toate tipurile de infracțiuni. Războiul duce la degradarea a tot ceea ce este omenesc și victimele au nevoie întotdeauna de justiție, chiar dacă ea este făcută mai târziu. Cea mai înfricoșătoare crimă comisă fusese genocidul și dreptul internațional o introducea în jurisprudența întregii umanități, pasibilă de cele mai grele pedepse.

Însă justiția, atunci când este făcută nu de un regim democratic ci de unul totalitar, așa cum a fost regimul comunist, trebuie separată de abuzul ideologic al acelui regim. A fost cazul tribunalelor poporului din Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria, țări ocupate de armatele sovietice. Instanțe speciale au fost înființate și în Europa unde sovieticii nu pătrunseseră, așa cum au fost cele din Franța, Belgia, Olanda, Grecia. În România, ele au apărut în urma legii nr. 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război. Instanțe de judecată populist denumite astfel, ele au realizat, într-adevăr, acte de justiție prin faptul că mulți criminali de război au fost aduși în fața tribunalelor poporului și condamnați. Au funcționat două astfel de instanțe, cea de la București și cea de la Cluj pentru crimele comise de regimul horhyist în Transilvania de Nord. Per total, au fost cercetate aproximativ 2700 de persoane acuzate de crime de război, din care au fost condamnate 668 de persoane. Tribunalul din București a condamnat 187 de persoane, restul de 481 de sentințe fiind pronunțate de Tribunalul poporului din Cluj. 

Cel mai cunoscut proces judecat de Tribunalul Poporului București a fost cel în care, pe 17 mai 1946, lotul de inculpați format din Ion Antonescu, fost conducător al statului român între 1940 și 1944, Mihai Antonescu, Piky Vasiliu și Gheorghe Alexianu a fost condamnat la moarte pentru crime de război și executați. Alți 19 inculpați au fost condamnați, dintre care 6 condamnări la moarte în contumacie, și alte 3 condamnări la moarte au fost modificate în închisoare pe viață. Regimul Antonescu se făcea vinovat de deportarea și moartea a aproximativ 280.000 de evrei și a aproximativ 25.000 de romi în lagăre din Transnistria. Tribunalul poporului din Cluj a pedepsit 370 unguri, 83 germani, 26 români și 2 evrei și a pronunțat 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări cu închisoare pe viață și alte sentințe cu termene mari. Acei criminali de război care au trăit până în 1964 au beneficiat de amnistia dată de regim.

Însă practicile tribunalelor poporului au fost copiate de motive ideologice. Regimul comunist se angajase să înfăptuiască acte de justiție și se folosea de circumstanțele războiului ca să extindă acuzele și asupra celor care îi erau adversari. Actele de justiție tradițională începeau să fie contaminate de formele de justiție sovietică. Este ceea ce spunea preotul Constantin Hodoroagă în 1999 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română atunci când povestea cum îi susținuse pe luptătorii anticomuniști din zona Argeș. Hodoroagă observa cum grupările partidului comunist foloseau formele de justiție de clasă pentru a lupta contra vechii ordini. 

"Pe Valea Topologului a început această organizare a comuniştilor, de luptă împotriva oamenilor simpli, a moşierilor, chiaburilor. Și era unul pe Valea Topologului aici, un avocat Petrescu, care trecea din comună în comună în comună şi avea un fel de tribunal al poporului. Îi lua pe oameni, îi chema pe ăştia la Şuici unde am avut un centru de moşieri, pe colonelul Canarie, renumita familie Minculescu, cu profesorul Minculescu. Pe toţi ăştia au început să îi judece. Au făcut un fel de tribunal al poporului."

În lumea culturală, un mod de rezolvare a antipatiilor personale apăruse cu ocazia ocupației sovietice. Scriitorul Pan Vizirescu în 1997 arăta cum observase schimbările masive din mediile culturale. Cu ajutorul propriei intuiții a scăpat de un simulacru de proces care l-ar fi adus în fața unei instanțe de tipul tribunalul poporului.  "Vedeam cum se desfăşoară lucrurile, vedeam ce se întâmplă, Victor Eftimiu luase Societatea Scriitorilor Români sub conducerea lui. Eftimiu îţi cerea un articol și povestea că stătuse la masă cu nişte ofiţeri sovietici, care erau fermecători, și stătuse cu ei şi avusese o lungă discuţie, se trataseră cu multă prietenie. Și pe urmă a făcut invitaţia scriitorilor, printre care eram şi eu, să ne justificăm atitudinea care o avuseserăm în timpul războiului. Mi-am dat seama că era o capcană, nu m-am dus. Cei care s-au dus s-au fript, că imediat i-a dat pe mâna Tribunalului poporului."

Tribunalele poporului din România au fost instanțe care au judecat fapte incompatibile cu demnitatea umană. Crimele în masă din timpul celui de-al doilea război mondial împotriva populației civile și a unor mari grupuri etnice au făcut ca ele să fie învestite cu puteri depline pentru judecarea celor care au comis genocid.