Unirea românilor din 1859

La mijlocul secolului al XIX-lea, românii trăiau împărțiți în trei principate, peste care treceau marile imperii europene. Transilvania era o provincie sub controlul fie al coroanei maghiare, fie al Curții de la Viena. Românii, deși majoritari, nu aveau drepturi. Moldova și Muntenia erau principate autonome sub suzeranitate otomană, cu un oarecare control din partea Rusiei. De sute de ani, războaiele între ruși și turci se dădeau pe teritoriul lor, pe care ambele imperii și-l doreau. Austria intervenea și ea în dispute, nutrind de și mai mult timp speranțe la stăpânirea zonei. Războiul Crimeii, izbucnit în 1853, aduce în discuție și problema Principatelor Dunărene, cum mai erau numite Moldova și Muntenia. Rusia a fost înfrântă, în acest prim război modern, de occidentalii care s-au unit mai mult împotriva Rusiei decât în sprijinul otomanilor. 

De asemenea, Tratatul de la Paris, care pune capăt războiului Crimeii, în 1856, are multe prevederi importante. Pentru Moldova și Valahia, acestea sunt esențiale. Cele două principate ies din sfera de influență a Rusiei, dar rămân sub suzeranitatea turcilor. Basarabia, luată de la Moldova în 1812, rămâne la Rusia, cu excepția sudului, care revine la principat. În problema unirii Muntenia și Moldovei, părerile erau împărțite, în rândul puterilor garante de atunci. Până la urmă, s-a decis ca viitorul românilor să fie decis chiar de ei, în cadrul așa-numitelor "divanuri ad-hoc". Cu participarea reprezentanților celor cinci clase sociale de atunci, divanurile au ales unirea într-un singur stat, cu un principe străin. La începutul anului 1859 se ajunge la alegeri pentru domnitor succesive, la Iași și București. Așa cerea Tratatul de la Paris, din 1856. Moldova l-a ales, la 5 ianuarie, pe Alexandru Ioan Cuza. 

La 24 ianuarie 1859, la alegerile de la București, pentru tronul Valahiei, iese câștigător tot Alexandru Ioan Cuza. Surpriza se poate întâlni numai în afara Principatelor, în Moldova și Muntenia găsim bucuria pentru unirea de facto înfăptuită în acest fel. Marile puteri cereau câte un domnitor, la Iași și la București, dar nimeni nu s-a gândit să menționeze, explicit, că nu poate fi vorba de aceeași persoană. Până la urmă, formula a fost acceptată, sperându-se că domnitorul ales de două ori, Alexandru Ioan Cuza, va fi înlocuit, la un moment dat, de un prinț străin, dintr-o mare casă regală europeană. Acest moment a venit după fix șapte ani, în 1866. În întreaga sa domnie, Cuza a făcut eforturi să consolideze unirea pe care o reprezenta. 

Treptat, Principatele Unite capătă conținutul unui stat unitar și centralizat, cu un singur domnitor, un singur guvern, un singur parlament, o singură armată și o singură capitală, Bucureștiul. Multe legi dar și practici ale vieții politice au fost create atunci. Legile au prevăzut mai ales reforme sociale și economice, care au dat un mare avânt dezvoltării statului unit al românilor. Statul Principatelor Unite Române a fost un sprijin și pentru românii din Transilvania, și pentru cei din Bucovina și Basarabia, care trăiau sub ocupație străină, până la Marea Unire din 1918. Cuza a domnit fix șapte ani. În 1866, el a fost înlăturat de la domnie, în urma unei lovituri de stat pașnice. Părăsește țara pentru totdeauna iar politicienii reușesc să îl aducă pe tronul României pe prințul Carol, din casa Hohenzollern-Sigmaringen. 

Unirea realizată prin surprinzătoarea dublă alegere de la 24 ianuarie 1859 era salvată. Sub Carol continuă modernizarea României, într-o domnie ce se încheie natural în anul 1914, când lumea se arunca în Primul Război Mondial. În 1877, Carol conduce România în Războiul de independență, împotriva turcilor. Se încheie, eroic, o prea lungă perioadă de dominație a Imperiului otoman asupra românilor. În 1881, România devine regat și Carol I, rege al românilor. Este un rezultat, o continuare a mirabilului moment din 1859, când, la 24 ianuarie, românii au știut să fie uniți și eficienți, în acțiunea lor politică și democratică.