Zbor deasupra scoarței selenare

Valorificând o fereastră de oportunitate, NASA a lansat, în toamna acestui an, Artemis 1 - prima misiune din cadrul programului Agenţiei spaţiale americane de revenire pe Lună. Acest prim zbor-test s-a desfăşurat fără astronauţi la bord: pe 16 noiembrie, noua rachetă gigant a NASA, denumită SLS, Space Launch System (Sistemul de lansare spațială), a propulsat spre Lună capsula Orion, după mai multe încercări marcate de probleme. Apoi, pe 21 noiembrie, după o călătorie de aproximativ 400.000 de kilometri, capsula a ajuns aproape de Lună, mai exact la 128 de kilometri de suprafaţa selenară. La revenirea pe Terra, amerizarea a avut loc în largul insulei mexicane Guadalupe. Artemis a avut mai multe obiective: să demonstreze capacitatea capsulei Orion de a reveni de pe Lună și de a opera în spaţiul îndepărtat, unde temperaturile sunt cu mult mai scăzute decât pe orbita terestră joasă, precum şi recuperarea cu succes a rachetei. 

Invitat la Radio România, Alexandru Mironov, scriitor şi jurnalist de ştiinţă, a vorbit despre importanța acestei misiuni : "La jumătate de veac de la ultimul pas pe Lună, se trece din nou la recucerirea Lunii. Programul Artemis înseamnă această încercare de a ne asigura pe noi înşine că ştim să trimitem o navă suficient de puternică încât să facă traseul Pământ-Lună. Nava a plecat de pe Terra, s-a rotit de două-trei ori în jurul Terrei ca să prindă acceleraţie şi a plecat urmând un traseu, a ajuns în jurul Lunii, s-a învârtit în jurul Lunii având la bord manechine care aveau tot felul de senzori şi s-a întors după 26 de zile din călătoria asta." 

Capsula nu a avut niciun astronaut la bord, aceștia urmând să facă parte din proiectul Artemis începând cu a doua etapă, pe care specialiștii Administrației Naționale Aeronautice și Spațiale deja o pregătesc. 

Din nou, Alexandru Mironov: "Artemis 2 va fi la anul. Va repeta exact traseul pe care l-a făcut Artemis 1 şi va avea patru cetăţeni planetari la bord, între care şi o doamnă. Vor ocoli Luna - şi aici încerc totdeauna când povestesc asta să îmi închipui frustrarea pe care o vor simţi că se vor învârti în jurul Lunii, vor vedea Luna la doi paşi de ei, bineînţeles că vor vedea Pământul răsărind din spatele Lunii, dar nu vor avea dreptul să îşi pună piciorul pe Lună. Aceasta este partea a doua a proiectului planetar de revenire pe Lună. Partea a treia ar trebui să fie peste doi ani, eu cred că va fi de-abia peste trei ani, când, în sfârşit, se va debarca pe Lună. Alunizarea - verbul a aluniza intră atunci în vocabularul pământenilor. De ce se întâmplă asta? Pentru că nu ne mai ducem să facem un experiment, cum a fost cu cele de pe vremea Programului Apollo, ci ne ducem să cucerim Luna, în sensul că nenumărate minerale de care avem nevoie, că poate că locuinţele planetare care vor fi sub scoarţa pământului în grotele pe care Luna le are, că dintre bucăţile de gheţari care sunt sub scoarţa lunară pot fi folosite, apa poate fi folosită, deci, o mulţime de elemente ne fac să spunem că e un mare câştig pentru omenire. De altfel, va exista un gateway, un fel de poartă de intrare, un satelit pe care eu îl văd ca pe un fel de şantier planetar, căci acolo va începe construirea cu adevărat a navelor ce vor putea să decoleze cu foarte puţină cheltuială de energie îndreptând-se spre Marte, pasul nostru următor. Această sondă Orion, care a făcut tot traseul ăsta, a plecat în Cosmos din vârful unei nave uriaşe. Deocamdată este o navă a NASA şi la anul va fi tot navă o NASA, după care combinaţia dintre stat şi particulari, Elon Musk, de pildă, va interveni aici şi va începe cu adevărat o navetă permanentă spre Lună." 

Orion mai fusese în spaţiu în 2014 propulsată de o racheta Delta IV. A efectuat atunci de două ori înconjurul Terrei pentru a testa în special scutul termic în momentul revenirii în atmosferă. Acum, viteza a fost, însă, mult mai mare - reintrarea în atmosferă s-a făcut cu o viteză de aproape 40.000 de kilometri pe oră. Practic, capsula a atins o viteză de câteva zeci de ori mai mare decât viteza sunetului. Și de această dată, atenţia s-a concentrat asupra scutului termic al capsulei Orion, care în timpul reintrării în atmosfera terestră a fost nevoit să reziste unor temperaturi de 2.800 de grade Celsius, adică aproape jumătate din cea de la suprafaţa Soarelui. 

Din nou, Alexandru Mironov: "Datorită frecării cu aerul se ridică temperatura tare de tot. Sunt ceramici speciale care sunt calculate. Aici se încearcă rezolvarea unor probleme pe care fostele navete spaţiale nu le-au rezolvat la vreme. De aceea am şi avut cele două accidente grozave şi cred eu că încetul cu încetul oamenii de la NASA, astrofizicienii, inginerii specializaţi în astrofizică, vor stăpâni cu totul soluţia. Suntem pe calea prea bună, spre Lună şi apoi mai departe." 

La revenire, camere de vedere performate au reuşit să surprindă Orion şi spectaculoasa imagine cu cele 11 paraşute ale sale deschizându-se pe rând, fapt care a demonstrat că totul a decurs conform planificării. Misiunea a marcat şi un record: pe 28 noiembrie, Orion a depăşit distanţa parcursă de naveta Apollo 13, în 1970, ajungând acum la 430.000 de kilometri, cel mai îndepărtat punct atins vreodată de o navă ce poate transporta oameni.