Oameni şi tezaure
Comorile au atras întotdeauna nenorociri şi oamenii le-au asociat blestemelor. Puţine sunt poveştile cu final fericit în care să existe şi comori, Ali Baba şi cei 40 de hoţi fiind exemplul clasic.
Lică Manolache, 30.04.2012, 14:51
Comorile au atras întotdeauna nenorociri şi oamenii le-au asociat blestemelor. Puţine sunt poveştile cu final fericit în care să existe şi comori, ”Ali Baba şi cei 40 de hoţi” fiind exemplul clasic. Dar nici din frumoasa poveste arabă a celor 1001 şi una de nopţi nu lipsesc tragediile. Comorile strânse sunt rodul fărădelegilor unor nelegiuiţi, sunt plătite cu sânge de foştii lor posesori şi, în cele din urmă, cu propriile vieţi chiar de tâlhari.
Nici tezaurele nu fac excepţie de la regula comorilor blestemate, soarta oamenilor care a fost legată de a lor nefiind una tihnită. Cel mai cunoscut caz este cel al celebrului faraon egiptean Tutankhamon, care a fost şi subiectul unei nuvele scrise de Agatha Christie. După descoperirea mormântului său în 1923, unii dintre cei care au intrat în locul de odihnă al suveranului au murit la scurtă perioadă după aceea, coincidenţele fiind puse pe seama blestemului faraonului. Nici în istoria României tezaurele nu fac excepţie de la regulă. După 1989, nu putem vorbi despre blesteme care au făcut victime, dar putem menţiona scandalurile, cel mai cunoscut fiind cel legat de brăţările dacice şi de alte obiecte care au fost comercializate de diferite reţele de traficanţi de obiecte de artă şi de patrimoniu.
Muzeul Naţional de Istorie a României a deschis un site, oamenisicomori.ro, unde istoria secretă a tezaurelor este devoalată specialiştilor şi publicului. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie, a povestit despre cum i-au influenţat tezaurele pe cei care au legătură cu ele:
”Tezaurele, ca şi oamenii, au avut o viaţă şi o soartă. Toate tezaurele au avut o soartă dramatică. Unii oameni nu sunt chiar atât de nefericiţi, însă tezaurele da. Au fost depuse fie că era vorba de jertfe aduse zeilor, fie că erau obiecte care îi însoţeau pe proprietarii lor în viaţa de dincolo de moarte sau valori importante ascunse în momente de mare primejdie. Depunerea unui tezaur, a unei comori din metal preţios, obiecte, bijuterii, monede, reflectă o situaţie dramatică. Tot atât de dramatică este şi descoperirea tezaurelor. Să ne imaginăm că cineva sapă sau umblă printr-o râpă şi brusc îi apare în faţă obiectul sau obiectele de aur sau argint în cantitate mare. Să ne punem în pielea acelui om pe care destinul l-a ales să găsească tezaurul. Peste noapte se vede bogat, dar în acelaşi timp peste noapte încep grijile: să mi le fure cineva, o să mă omoare, ce voi păţi, tezaurul este blestemat, îşi spune omul. Nu este o postură plăcută să descoperi tezaure, este un factor de stres extraordinar. Urmează apoi situaţia extrem de dramatică a recuperării. Trebuie să intervină poliţia, organele de anchetă. Mulţi dintre descoperitori n-au mai fost aceiaşi după ce au găsit tezaure. Fie că şi-au pierdut averea, fie că şi-au pierdut libertatea, adesea şi-au pierdut şi viaţa. Oricum, zilele pe care le-au avut după descoperirea tezaurelor nu au mai fost ca acelea de dinainte. Tezaurul mai are o parte secretă legată de oamenii care l-au valorificat din punct de vedere ştiinţific, l-au studiat, l-au expus în muzee.”
Atunci când ne aflăm în faţa unei vitrine în care se află un obiect sau mai multe obiecte din metal preţios rămânem fascinaţi de frumuseţea ce se desfăşoară sub ochii noştri. Şi nu ne mai gândim la ce este dincolo de el. Bănuim care este valoarea lui şi, poate, ne gândim şi pentru o clipă cum ar fi dacă l-am avea numai pentru noi. Ernest Oberländer-Târnoveanu vorbeşte nu numai de cei ale căror existenţe s-au schimbat ori frânt din cauza tezaurelor, ci şi despre o altă pedeapsă pe care o dau comorile, şi anume cei pe care lumea îi uită: ”Toate acestea alcătuiesc un dosar fascinant în care romanul poliţist se îmbină cu cel horror şi în care viaţa îţi oferă surprize mult mai mari decât le poate imagina omul cu cea mai bogată imaginaţie. Sunt lucruri care în momentul în care întoarcem paginile istoriei unui tezaur ne cutremură şi ne aduc în acelaşi timp aminte de cât de important este norocul, soarta, în evoluţia culturilor, clipa aceea inefabilă când l-ai găsit, când ai ajuns în contact cu o asemenea descoperire, inefabil care însoţeşte tezaurul câte zile are acesta. În decursul carierei mele, m-am ocupat de câteva tezaure şi am constatat că multe lucruri nu sunt cunoscute. Unele tezaure sunt prezentate cu greşeli uriaşe de documentare. Aproape că niciodată nu se vorbeşte despre oamenii care le-au descoperit, nu se vorbeşte aproape niciodată despre oamenii care au făcut eforturi uriaşe ca să le recupereze. Adesea, chiar şi cei care le-au studiat sunt trecuţi în conul nedrept al uitării. Este o istorie fascinantă a tezaurelor din istoria României în care se pot vedea oameni ridicaţi şi coborâţi, declaraţi cetăţeni model de civism şi peste două zile terfeliţi de presă ca nişte borfaşi de rând, oameni care au dat faliment, oameni care au murit, oameni care au fost nenorociţi, savanţi care s-au ocupat de tezaure şi după aceea posteritatea i-a uitat.”
Sacrificiul pentru ca asemenea frumuseţi să ne fie nouă accesibile astăzi este unul pe care nimeni nu l-a dorit. Dar de câte ori oamenii din trecut, ca şi noi, cei de azi, atunci când s-au alfat în situaţii-limită, nu şi-au dorit ca lucrurile să se întâmple altfel?
