Procesul scriitorilor germani din România
România comunistă a organizat procese politice împotriva cetăţenilor ei pentru a intimida, preveni, suprima orice tentativă de manifestare independentă a spiritului şi acţiunii.
Lică Manolache, 30.04.2012, 14:52
România comunistă a organizat procese politice împotriva cetăţenilor ei pentru a intimida, preveni, suprima orice tentativă de manifestare independentă a spiritului şi acţiunii. Iar dacă acei cetăţeni erau minoritari etnici, atunci aceasta era o circumstanţă agravantă. Germanii din România au purtat vreme îndelungată stigmatul nazismului şi au trecut prin toate tipurile de persecuţie pe care regimul le-a gândit şi aplicat. Una dintre cele mai ridicole înscenări judiciare pe care comuniştii l-au denumit ”proces” a fost cel intentat, în 1959, scriitorilor germani. După revoluţia anticomunistă din Ungaria din 1956, un nou val de represiuni de declanşase în România. În august 1959, cinci scriitori germani erau inculpaţi pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Cei cinci erau preotul Andreas Birkner, Wolf von Aichelburg, Georg Scherg, Hans Bergel şi un alt preot, Sigmund. În total, ei au primit 95 de ani de închisoare.
Viaţa lui Hans Bergel este un roman. În 2002, povestea Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română amintirile sale în legătură cu arestarea sa şi a celorlalţi patru intelectuali germani: ”Eram în total cinci, s-a făcut pe vremea aceea vestitul proces al lotului scriitorilor germani, nici nu îi cunoşteam pe toţi colegii de suferinţă. Totuşi, Securitatea a fost atât de inteligentă încât a construit un complot din noi. Zic: “Măi, într-adevăr, noi am fost un complot, până acum nu am ştiut, atât de rafinat a fost făcut!” Adică luau un element de la dumneata, că ai discutat odată, cândva, hai să spunem, opera lui Victor Hugo, dar nu cu mine. Eu, întâmplător, cam în acelaşi timp am discutat opera lui Victor Hugo cu altul. Iată ceva în comun: Victor Hugo. Ce am spus noi despre Victor Hugo? Pesemne tu ai spus partenerului tău o treabă care era normal că era legată de Victor Hugo, în mod firesc, şi eu am spus la fel. Ce să vezi, spune Securitatea, gândesc la fel, înseamnă că au avut întruniri, tu şi cu mine, fără să ştie Securitatea, şi acolo am conspirat. Atât de absurd, încât ziceam: mă, îmi vine să râd, să-i admir sau să plâng? Şi mi-a dat seama când am citit textul de acuzare că nu avem nici o şansă.”
Pedeapsa primită de tot lotul era total demoralizatoare. Dar oamenii au rezistat, Hans Bergel spunea că prin umor şi, cel mai adesea, datorită conjuncturii cotidiene: ”Câteodată, când privesc înapoi, nu ştiu cum am rezistat, şi am rezistat cu optimism, nu mi-au rupt şira spinării: “Voi n-o să reuşiţi, pe mine vreţi să mă daţi gata!?” Cam asta a fost mentalitatea tuturor, cu excepţii, erau foarte puţini oameni slabi în puşcărie din punct de vedere moral, toţi eram hotărâţi. Şi dacă era unul mai sărac, mai slab la suflet, îl ajutam. Camera de anchetă avea o măsuţă mică, înşurubată de duşumea, nu puteai să o mişti, scaunul la fel şi trebuia să stai aşa, cu capul plecat, te demoraliza. Dacă stai o dată 10 minute, aşa să vezi cum este, îţi pierzi personalitatea. Atât de rafinaţi erau, cu aceste detalii făceau un război psihologic împotriva noastră şi în multe cazuri a reuşit. Eu am avut zile în care când mă scotea la anchetă, aveam senzaţia sigură că astăzi mă pot omorî, dar nu vor scoate o vorbă de la mine, atât de puternic mă simţeam. A doua zi însă mă rugam: “Doamne, numai astăzi nu, Doamne, ajută-mă, că astăzi în 5 minute mă dau gata!” Ţinea de dispoziţia momentană, cotidiană. Să nu-mi spună mie nimeni că am fost eroi, că nu ştiu ce. Eroii sunt alţii, ştiu eu cine, nu noi! Depinzi în situaţii de genul ăsta de dispoziţia ta de moment şi pe care nu o poţi dirija pentru că nu eşti stăpân pe nervii tăi. Există şi acest ciclu biologic de care nu se ştia atunci. Ăia m-au prins pe o culme de vitalitate şi din cauza asta nu au putut face cu mine ce voiau şi eu am rezistat. Dar dacă mă prindea undeva la vale eram la fel de slab ca alţii pe care i-am condamnat. Adică să nu fie dramatizată, nici eroizată situaţia în care ne-am aflat. Bineînţeles că au existat caractere mai tari şi au existat caractere mai slăbuţe, ca şi în viaţa normală, nu era nici o deosebire.”
Hans Bergel este un om modest şi crede că experienţele-limită, cum a fost viaţa sa din închisoare, te fac mai nobil numai dacă ai un caracter nobil. Şi-a întărit convingerea atunci când a auzit o experienţă similară a unui supravieţuitor de la Auschwitz: ”Am auzit odată un interviu în Germania cu un fost actor care a fost la Auschwitz timp de 5 ani şi a scăpat cu viaţă. Mi-am zis: ia să fiu atent ce spune tipul ăsta care a fost într-un lagăr nazist? Eu am fost în lagărele comuniste. Care a fost experienţa lui şi care a fost a mea? A spus exact aceleaşi lucruri pe care le-am trăit eu în puşcăriile comuniste din România. Între altele, poate cel mai interesant element din cele spuse de el a fost următorul: l-a întrebat reporterul dacă este adevărat că situaţia grea, suferinţa, înnobilează omul? Şi ăsta a râs şi a spus: “nu este adevărat, în situaţia grea caracterul nobil devine şi mai nobil şi caracterul rău devine şi mai rău!” Şi asta a fost experienţa pe care am avut-o eu. Nu suferinţa te face să ai demnitate, în situaţia grea îţi arăţi faţa, eşti gol. Aceleaşi experienţe le-a avut omul ăsta la Auschwitz, ca şi mine la Răchitoasa sau la Jilava.”
Nedrepte sau nu, viaţa şi experienţele-limite ale oamenilor nu sunt eroice în toată desfăşurarea lor. Însuşi Aleksandr Soljeniţân, mărturisindu-şi propriile slăbiciuni, spunea că au rămas în viaţă, pentru a povesti urmaşilor grozăviile din lagăre, ”cei mai nedemni dintre noi.”
(Steliu Lambru)
