Politica de sistematizare a României

Transformarea a fost unul dintre cuvintele pe care comunismul le-a îndrăgit cel mai mult şi ea trebuia să-l facă pe noul cetăţean să trăiască mai bine. “Mai binele comunist, făcut cel mai adesea împotriva voinţei individului, însemna de fapt “mai rău.

Lică Manolache, 05.04.2012, 15:22

Transformarea a fost unul dintre cuvintele pe care comunismul le-a îndrăgit cel mai mult şi ea trebuia să-l facă pe noul cetăţean să trăiască mai bine. “Mai binele” comunist, făcut cel mai adesea împotriva voinţei individului, însemna de fapt “mai rău”, aşa cum a dovedit-o şi politica de sistematizare. Oficial, ea însemna construire şi dezvoltare, dar în realitate era o politică de demolare a vechiului habitat urban şi înlocuirea cu unul nou, depersonalizat. Memoria publică română a reţinut pentru politica de sistematizare de la sfârşitul anilor 1970 şi în anii 1980 un singur cuvânt care surprinde esenţa: “demolări”.



În limbajul curent, folosirea cuvântului “demolări” are o trimitere clară. Niciodată până atunci localităţile României nu suferiseră o operaţiune atât de amplă de transformare, de fapt, de desfigurare. Creierele acelei politici, dacă se poate folosi cuvântul “creiere” pentru o asemenea manifestare paranoică, au fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, ei luând în final toate deciziile. O glumă neagră conjuga verbul “a construi” astfel: eu construiesc, tu construieşti, el, ea dărâmă.



A vorbi despre demolări înseamnă să dedici nenumărate ore acestei teme. De ea sunt legate şi altele cum ar fi regimul proprietăţii particulare în comunism, dezrădăcinarea, malformarea urbanistică, abuzul statului faţă de cetăţean. Pe 28 martie 1977, într-o şedinţă a Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al PCR, se hotăra începerea politicii de sistematizare a teritoriului României şi a localităţilor ei. Ceea ce în teorie era un proiect ambiţios de ridicare a gradului de civilizaţie materială a societăţii româneşti, în practică a însemnat o campanie iraţională de demolare care a dus la un dezastru urbanistic şi de patrimoniu.



Istoricul şi profesorul Dinu C. Giurescu este unul dintre intelectualii care au protestat împotriva sistematizării duse de oficialităţi. În 2006, el îşi aducea aminte, împreună cu Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, despre începuturile politicii de sistematizare: ”Am aflat că s-au făcut experimente în două locuri: la Suceava, unde aproape tot patrimoniul urban vechi a fost distrus, cu excepţia bisericilor, şi la Piteşti unde, de asemenea, au avut loc distrugeri masive, cu schimbarea reţelei stradale în ambele oraşe. Nu mi-am dat seama însă atunci de ce se petrece. Ioana Hristache-Panait, o cercetătoare de la Institutul de Istoria Artei, a venit să-mi spună, în preajma cutremurului din 1977, dacă nu cumva imediat după aceea: domnule profesor, nu ştiţi ce se petrece la Rm. Vâlcea!? Îmi spune că se dărâmă totul, cade oraşul, nu mai există oraşul vechi. Şi tot nu-mi imaginam. Toate acestea până la cutremurul din 1977, momentul în care mi-am dat seama de ce se întâmplă. În 1974 se votase legea sistematizării urbane şi rurale în care e introdus conceptul nou de sistematizare. La prima vedere, nici măcar nu era rău fiindcă avea drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, a judeţelor şi a comunelor, zonarea funcţională privind modul de folosinţă a terenului. Citez din lege: stabilirea regimului de înălţime, a densităţii construcţiilor, a densităţii locuitorilor, a spaţiilor plantate şi de agrement — iată ce frumos suna! — echiparea cu dotări social-culturale cu lucrări tehnico-edilitare, căi de comunicaţii şi transport şi, atenţie acum, păstrarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător, punerea în valoare a monumentelor istorice şi de artă, a locurilor istorice etc., etc. Suna foarte frumos, mai ales că se încheia cu îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă, de locuit, de odihnă pentru întreaga populaţie”



Cutremurul din 4 martie 1977 a fost prilejul cel mai bun pentru putere de a începe politica de demolări. Şi aceasta în ciuda legislaţiei în vigoare. Dinu C. Giurescu: ”În ’77 vine cutremurul şi au loc câteva evenimente care marchează politica deliberată de distrugere a patrimoniului arhitectonic tradiţional din oraşe şi înlocuirea lui prin aceste blocuri pe care eu l-am denumit colhoz urban. Un prim eveniment, la care am participat, a fost cel legat de demolarea turlei Bisericii Enei, ctitorie din epoca brâncovenească. Pe 23 aprilie 1977 a avut loc o şedinţă a Comisiei Patrimoniului Naţional la care au participat şi arhitecţi. Am discutat acolo legea pentru ocrotirea patrimoniului, mai ales articolele privind păstrarea monumentelor, mai ales articolul 6, toate bunurile care făceau parte din patrimoniul naţional erau supuse regimului de conservare, şi articolul 11 prin care statul se obliga să ia toate măsurile necesare pentru apărarea, conservarea, ocrotirea patrimoniului cultural naţional. Am discutat şi articolul 25 din legea pentru ocrotirea patrimoniului naţional-cultural care prevede sancţiuni penale distrugerea bunurilor artistice, istorice şi arhitectonice de la 3 luni la 3 ani, completarea din Codul Penal mărea pedeapsa de la 2 la 7 ani.”



Au urmat memorii la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi la Secţia de Cultură şi Propagandă a Comitetului Central al PCR, iar răspunsul sosit pe adresa Comisiei Monumentelor Istorice a fost unul imperativ: de atunci, ordinea de zi a şedinţelor Comisiei trebuia aprobată în prealabil de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. A fost o punere a pumnului în gura specialiştilor şi, în final, în gura tradiţiei.

(Steliu Lambru)