Arheozoologia este disciplina care studiază relațiile omului istoric cu lumea animală, și anume domesticirea, alimentația umană, economia animalieră, riturile funerare etc.
Arheozoologia se deosebește de paleonotologie, care studiază evoluția animalelor și oamenilor, fără a se preocupa de eventualele lor relații, și de paleozoologie, care studiază animalele dispărute. Mulțumită arheozoologiei, aflăm că în istoria României un loc are și cămila, mamifer tipic zonelor tropicale și deșertice din Africa, Asia și Australia.
Mamifer ierbivor rumegător de talie mare, cămila este prezentă și în spațiul românesc prin cele trei variante ale sale: dromaderul sau cămila cu o cocoașă, cămila bactriană sau cămila cu două cocoașe, și hibrizii dintre cele două care au o cocoașă mare și una mică. Denumită ”corabia deșertului”, cămila a fost folosită la transport pentru că poate parcurge distanțe mari cu rezerve mici de apă și hrană în organism. Domesticită acum aproximativ 5000 de ani, cămila dă carne, lapte și lână și, în caz de penurie alimentară, poate fi mâncată.
Adrian Bălășescu este doctor în biologie și istorie și zooarheolog la Institutul de Arheologie ”Vasile Pârvan” al Academiei Române. El cercetază resturile de cămilă găsite în siturile arheologice din România și a prezentat o cronologie a descoperirilor. Cea mai veche cămilă din România este datată în secolele II-IV și a fost descoperită în Dobrogea, în cetatea Ibida din județul Tulcea.
”În urmă cu 60 de ani a fost publicat primul rest de cămilă are a fost descoperit la Dinogeția, la Garvăn, în județul Tulcea. Acolo era o cercetare arheologică sistematică într-un nivel de secol IX-XII, de perioadă bizantină. A fost descoperită o falangă 1 de camelus bactrianus, deci cămilă cu două cocoașe. După mai bine de 40 de ani, în 2007, este menționat un alt rest care a fost descoperit la Noviodunum, Isaccea de azi, tot în județul Tulcea, pe malul Dunării. Acest rest a fost descoperit într-un nivel de secol XI.”
Cămilele de la Agighiol, Dobrogea, fac parte dintr-un material faunistic important descoperit în 2007. Este vorba despre șase cămile adulte identificate după maxilare, ale căror oase nu prezintă urme de intervenție umană și nici urme de dinți de carnivore. Este un indiciu că ele au fost îngropate repede, fapt explicat de Adrian Bălășescu.
”Probabil ne vom pune întrebarea cum au ajuns oasele acestor animale în sol? Nu avem foarte multe informații de la fața locului și este dificil de răspuns. Eu am o teorie prin care lipsa urmelor de tăiere, tranșare, dezarticulare și descărnare ar putea indica o moarte într-un scurt timp a acestor animale din cauza unor boli, ele fiind rapid îngropate pentru a evita răspândirea bolii. În sprijinul acestei teorii vin studii recente de paleogenetică și de microbiologie care acreditează ideea că aceste animale, și anume cămilele, sunt vectori de răspândire a pestei, adică a ciumei. Marile epidemii au venit din Asia și, pe lângă șoareci și șobolani ca purtători ai agentului patogen puricii, se pare că și cămilele jucau un rol foarte important. Această bacterie care cauzează pesta a fost găsită inclusiv la cămilele studiate de mine în tartrul dentar.”
Alte urme de cămilă au fost găsite în spațiul românesc la Timișoara, cetate cucerită de turci în 1552 și stăpânită de ei până în 1716. Aici avem două mandibule găsite în săpăturile din centrul orașului. Dar cămile au existat în Europa Centrală și de Est mult înainte de venirea otomanilor.
Adrian Bălășescu: ”În Europa Centrală și de Sud-Est, cămila este întâlnită încă din perioada romană. Prezența sa poate fi în principal rezultatul expansiunii Imperiului roman și dislocării de unități militare din provincii din Orientul Apropiat sau din Africa, unde specia era întâlnită în mod frecvent. Astfel, au fost găsite dovezi osteologice în Germania, Elveția, Austria, Ungaria, Serbia, Bulgaria. În perioada Evului Mediu timpuriu avem descoperirile de la Dinogeția și Noviodunum, secolele IX-XII, când aceste animale sunt prezente în zonă datorită influenței romano-bizantine.”
Prezența otomană în centrul Europei între a doua jumătate a secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVIII-lea a însemnat și o prezență a cămilelor.
Adrian Bălășescu: ”Odată cu pătrunderea turcilor în Europa asistăm la o nouă revenire a speciei care este relativ bine documentată în Ungaria, în perioada secolelor X V-XVII. Prezența acestor animale pe teritoriul României se datorează, în principal, faptului că erau utilizate ca animale de transport în scopuri militare și civile. Probabil, în condiții de penurie alimentară, ele erau utilizate și în alimentație. În secolele XVI și XVII, în regiunea Banatului care era sub ocupație turcă, existau hanuri în care carnea de cămilă era servită ca hrană. Prezența acestor animale în România este atestată până cel puțin în secolul XX. Există o arhivă fotografică a unui regiment de artilerie din perioada primului război mondial din Dobrogea unde vedem că tunurile erau trase de cămile.”
Animal tipic regiunilor calde, cămila are o istorie transcontinentală veche. Iar din această istorie universală face parte și spațiul românesc.