Nobel pentru un bănăţean
Banatul multicultural, provincia din sud-vestul României consacrată ca un model de convieţuire interetnică, se poate mândri că a dat doi laureaţi Nobel. Ultimul este chimistul Stefan Hell.
Ştefan Stoica, 10.10.2014, 12:25
Hertha Mueller şi Stefan Hell; generaţii diferite, profesii şi, probabil, sensibilităţi total diferite – prima scriitoare, celălalt om de ştiinţă – cei doi sunt legaţi, totuşi, prin limba germană, locul de origine – Banat, România – şi performanţe, recompensate cu cea mai râvnită distincţie, premiul Nobel.
Stefan Hell a primit Nobelul pentru chimie pe 2014, alături de alţi doi savanţi, pentru descoperirile în domeniul microscopiei de superrezoluţie. Cei trei au reuşit să transforme microscopul optic într-un nanoscop, fapt care permite observarea proceselor moleculare în timp real. În prezent, nanoscopia este folosită la scară largă şi oferă instrumentele necesare pentru progresul medicinei în lupta cu cancerul şi cu alte maladii considerate incurabile.
Într-un interviu pentru postul public de radio, Stefan Hell mărturisea că este mândru de originile sale bănăţene; el părăsea Banatul natal la numai 15 ani, în 1978, când a emigrat împreună cu familia în Germania de Vest. Stefan Hell: “În 1978 am emigrat din România, din Banat. Aproape 34 de ani nu am mai fost acolo. Acum doi-trei ani, am fost din nou în Banat împreună cu familia mea. A fost o experienţă frumoasă. A fost frumos să revăd Aradul şi Sântana, unde am crescut. Lumea nu m-ar înţelege dacă nu ar şti că vin din România”.
Stefan Hell spune că Nobelul vine după mulţi ani de cercetare în Germania, mai întâi la Universitatea din Heidelberg, apoi la Institutul „Max Planck” pentru Chimie şi Biofizică din Göttingen, unde este în prezent director. El consideră că educaţia primită în ţară a fost foarte bună, că a avut profesori deosebiţi, care i-au insuflat interesul şi pasiunea pentru ştiinţă.
Relaţia Herthei Mueller cu România a fost mult mai complicată. De fapt nu cu ţara, ci cu autorităţile comuniste ale vremii, care i-au făcut viaţa un calvar, până în 1987, anul emigrării în Germania. Născută în 1953, la Niţchidorf, în acelaşi Banat care l-a dat şi pe Stefan Hell, Hertha Mueller a devenit, ca tânără scriitoare interzisă şi intransigentă în refuzul ei de a colabora cu Securitatea – poliţia politică a regimului comunist – victimă a prigoanei. În 1987, se stabileşte în Berlinul de Vest. A publicat peste 20 de volume, majoritatea traduse şi la edituri româneşti. “În faţa morţii, reacţia mea a fost o sete de viaţă. O sete de cuvinte. Numai vârtejul cuvintelor reuşea să exprime starea mea”, a povestit Herta Muller în 2009, în timpul tradiţionalei lecturi care precede înmânarea premiului Nobel. Distincţia răsplătea onestitatea unei proze care descrie un peisaj al dezrădăcinării şi care sublimează trauma experienţei din perioada comunistă, din care nu lipsesc interogatoriile, înjosirile, ponegririle, marginalizarea şi frica de moarte. Autoarea refuză să se revendice de la o ţară sau o limbă, alegând să-şi aparţină, exclusiv, sieşi. Herta Muller recunoaşte, însă, că are o mare sensibilitate pentru limba română, în care metaforele sunt – spune ea –mai senzuale şi merg direct la ţintă.
