Senatul României – 150 de ani
Împlinirea unui secol şi jumătate de la înfiinţarea Senatului României a fost un bun prilej de reflecţie asupra rolului şi rostului acestei instituţii.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Bogdan Matei, 18.06.2014, 13:03
Festivităţi speciale au marcat, marţi, împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Senatului României. De multă vreme nu se mai strânseseră sub aceeaşi aulă foşti preşedinţi ai republicii şi ai Senatului post-comunist, lideri de partide altminteri rivale, reprezentanţi ai Casei Regale. Deopotrivă mondenă şi evocatoare, reuniunea a fost menită să reafirme rolul major al instituţiei. Parlamentarismul românesc a fost, dintru început, bicameral, iar Senatul are o vechime aproape egală cu a statului român modern.
A fost creat în 1864, la doar cinci ani după Unirea Principatelor Române, Moldova şi Muntenia, sub sceptrul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A funcţionat, neîntrerupt, sub Monarhie, până în preajma celui de la doilea război mondial, când regimul autoritar al regelui Carol al II-lea a desfiinţat Parlamentul. După război, marionete ale ocupanţilor sovietici, comuniştii autohtoni au creat un surogat de organ legislativ monocameral, numit Mare Adunare Naţională. Abia după Revoluţia anticomunistă din 1989, Senatul a fost reînfiinţat şi învestit cu funcţiunile unei instituţii moderne, menite să legifereze într-o ţară ce avea să devină, în primii ani 2000, membră a NATO şi Uniunii Europene.
Premierul social-democrat Victor Ponta mărturisea: “Nu văd o Românie democratică fără un parlament bicameral, în care Senatul să-şi exercite atribuţiile care i-au fost conferite în urmă cu 150 de ani. Rolul Parlamentului, şi al Senatului în mod special, este fundamental pentru a păstra acel echilibru pentru care, de altfel, Senatul a fost numit cameră ponderatoare.”
Pentru actualul preşedinte al camerei superioare, liberalul Călin Popescu-Tăriceanu, Senatul trebuie să se adapteze unei viitoare Europe a regiunilor: “În perspectiva rolului tot mai important pe care tind să-l joace regiunile în actuala configuraţie a Uniunii Europene, în care trebuie să se înscrie şi România, consider prioritară regăsirea acestui principiu şi o redefinire a Senatului, care să exprime în forul legislativ suprem punctul de vedere al regiunilor şi comunităţilor locale şi să faciliteze colaborarea între acestea.”
Speranţele pioase ale clasei politice sunt, însă, în flagrant răspăr cu dorinţele electoratului. Cazuri de senatori corupţi ajunşi în închisoare, absenteismul masiv în plen, care întârzie legiferarea, suprapunerea, multă vreme, a atribuţiilor celor două camere ale unui Parlament gonflat, după ultimele alegeri, la aproape 600 de membri, toate acestea au transformat Senatul în una dintre cele mai impopulare instituţii.
În 2009, un referendum iniţiat la cererea preşedintelui Traian Băsescu a avut efectul unui duş rece: într-o proporţie covârşitoare, românii vor parlament unicameral cu doar 300 de aleşi. După care nu s-a mai întâmplat nimic, ceea ce n-a făcut decât să adâncească alienarea dintre aleşi şi alegători.
