Masacrul de la Jilava din 1940

În toamna anului 1940, cu graniţele de nord, sud, est și vest amputate, România aluneca pe panta regimurilor de extremă dreaptă.

Steliu Lambru, 30.11.2020, 09:54

În
toamna anului 1940, cu graniţele de nord, sud, est și vest amputate, România
aluneca pe panta regimurilor de extremă dreaptă. Regimul corupt şi imoral al
regelui Carol al II-lea aruncase ţara în marasm şi îşi trăia sfârşitul. Dictatul
de la Viena din 30 august 1940, prin care Germania și Italia impunseseră României
cedarea Transilvaniei de Nord în favoarea Ungariei, dăduse regimului catrlist
ultima lovitură. Generalul Ion Antonescu, adversar al lui Carol al II-lea, şi
Garda de Fier capitalizau toate frustrările românilor și, pe fondul refuzului
partidelor istorice de a forma o alianța guvernamentală cu extrema dreaptă,
acaparau puterea. Lipsită de liderii care o aduseseră la 15% din preferinţele
electoratului la alegerile din 1937, Garda de Fier, împreună cu oamenii
generalului Antonescu, ocupa toate funcţiile executive proclamând România stat
naţional-legionar.

Garda de Fier a
acţionat imediat pentru pedepsirea celor care îi lichidaseră capii în 1938. În
noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, 65 de politicieni, militari şi ofiţeri
superiori de poliţie din camarila lui Carol al II-lea, întemniţaţi pe 5 octombrie
la închisoarea Jilava din sudul Bucureştiului, erau executaţi. De atunci se împlinesc
80 de ani şi împreună cu istoricul Ioan Scurtu am trecut în revistă acele
evenimente. Mai întâi, istoricul a analizat componenta politică a regimurilor
care s-au succedat la guvernare în toamna anului 1940 şi comportamentul
demnitarilor care au căzut victime legionarilor.

Orice asasinat este un act împotriva democraţiei, împotriva
drepturilor omului, a libertăţii de exprimare, cu atât mai mult că era vorba
despre asasinate politice. Numai că cei asasinaţi la Jilava erau oamenii
care-şi legaseră numele de regimul autoritar al lui Carol al II-lea instaurat
la 10 februarie 1938, un regim antidemocratic. În acel moment, în noiembrie
1940, cei de la Jilava nu reprezentau democraţia ci reprezentau un regim de
esenţă autoritară. Dacă unii care au scăpat, cum au fost Gheorghe Tătărescu,
Mihai Ralea, Constantin Argetoianu, au evoluat ulterior pe o linie democratică
şi colaboraţionistă, cum a fost Ralea, este cu totul altceva. La momentul
acela, ei nu reprezentau democraţia.

Istoriografia
tradiţională a aruncat responsabilitatea deteriorării climatului politic
exclusiv pe umerii legionarilor. Fără a-i absolvi de vină pe fasciștii români
pentru crimele comise, tendinţele de revizuire a istoriei acelor ani consideră
că aşa-numiţii reprezentanţi ai democraţiei au avut o mare parte din vină împreună
cu comportamentul fasciștilor la distrugerea democrației însăși. Ioan Scurtu.

Această situaţie dramatică a
pornit de la asasinarea lui Codreanu, șeful Gărzii, şi a altor 13 legionari,
cei care îi omorâseră în 1933 pe premierul I. Gh. Duca şi în 1936 pe Mihail
Stelescu, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Pe 21 septembrie 1939,
legionarii l-au asasinat pe premierul Armand Călinescu şi a urmat apoi un
adevărat asasinat în masă. Atunci, în septembrie 1939, s-a practicat pentru
prima dată în România terorismul de stat. Au fost omorâţi peste 200 de
legionari, cei mai mulţi aflaţi în lagăre şi închisori. care nu aveau nicio
posibilitate de a se apăra. Nu existase nicio acuzaţie împotriva lor. Au fost
pur şi simplu împuşcaţi iar alţii, care se aflau în libertate, au fost luaţi
noaptea din paturile lor, de lângă neveste şi copii, şi spânzuraţi în piaţa publică.
Sigur că noi, reliefând şi condamnând asasinatele legionare, nu putem să nu
amintim şi că, la rîndul lor, legionarii au suferit persecuţii şi asasinate în
timpul lui Carol al II-lea.

Între
cele 65 de victime ale masacrului de la Jilava din noiembrie 1940 s-au numărat
generalul Gheorghe Argeșanu, fost ministru al Apărării Naționale și fost prim-ministru,
Victor Iamandi, fost ministru de justiție, generalul de poliție Gabriel
Marinescu, fost prefect al Poliției Capitalei și ministru de interne și ministru
al ordinii publice, generalul Ion Bengliu, comandant al Jandarmeriei Române,
Mihail Moruzov, șeful Serviciului Secret de Informații al Armatei, și adjunctul
său Niky Ștefănescu. Ioan Scurtu arată în ce a constat justiţia concepută de
noul regim legionaro-antonescian.

Regimul legionaro-antonescian a fost un regim ostil celui reprezentat de Carol
al II-lea. Cum se întâmplă cel mai adesea în istorie, noul regim caută să se
răzbune pe exponenţii vechiului regim. Antonescu a dispus trimiterea la închisoare
a principalilor demnitari din timpul lui Carol al II-lea, urmând ca aceştia să
fie judecaţi şi condamnaţi pe baza legislaţiei în vigoare. De această judecare
se ocupa în particular vicepremierul Mihai Antonescu, jurist, care intenţiona
să constituie complete de judecată cu asigurarea de avocați pentru apărare.
Legionarii însă nu acceptau această idee. Ei considerau că pe 14 septembrie 1940
avusese loc o revoluţie, se instaurase un nou regim şi nu se mai putea proceda
la judecarea pe baza unor legi vechi care permiteau sustragerea şi amânarea.
Cei vinovaţi de asasinate, al lui Codreanu în principal, trebuia neapărat
pedepsiţi. Trebuia să fie o justiţie revoluţionară. Pe această bază acea echipă
de legionari s-a deplasat la Jilava şi i-a împuşcat pe cei care erau acolo. Au
fost şi alţii arestaţi şi duşi la Poliţia Capitalei numai că aceştia au fost
salvaţi ca urmare a intervenţiei generalului Antonescu.

Moartea
celor 65 de demnitari carlişti a fost un tip nou de justiţie în care răzbunarea
era principiul de bază. Când abuzul este principiul pe baza căruia acţionează
cei care maimuţăresc democraţia justiția nu mai există.