Condiţia actorului în România

Octombrie 2015 pare mai aglomerat cu evenimente teatrale decât orice alt octombrie din orice alt an. Foarte multe festivaluri arată publicului spectacole ale teatrelor de stat şi spectacole din zona independentă, actori celebri de foarte multă vreme şi

Adaugă ca sursă preferată în Google

Luana Pleşea, 28.10.2015, 10:34

Octombrie 2015 pare mai aglomerat cu evenimente
teatrale decât orice alt octombrie din orice alt an. Foarte multe festivaluri
arată publicului spectacole ale teatrelor de stat şi spectacole din zona
independentă, actori celebri de foarte multă vreme şi actori la început de
carieră… Zilele acestea în sală, la Festivalul Naţional de Teatru, aflat în
plină desfăşurare, sunt foarte mulţi tineri actori sau încă studenţi la
actorie, veniţi ca spectatori. Nu poţi să nu te întrebi, văzându-i, pe ce drum
o vor lua, care este, în 2015, condiţia actorului din România?

Se pare că suntem acolo unde lumea occidentală se
afla în urmă cu 40 … 50 de ani. Cel puţin aceasta este părerea criticului de
teatru Cristina Modreanu: Suntem pe un drum, eu sper că pe un
drum bun. Dar în acest moment sistemul se află într-un blocaj, cel puţin în
lumea teatrului, un blocaj care presupune că, de câteva generaţii încoace,
tinerii actori care absolvă, şi absolvă destul de mulţi, minim 150 pe an, din
facultăţi din toată ţara, nu îşi mai găsesc locul în teatre, pentru că
organigramele sunt blocate. Asta înseamnă că sunt produşi foarte mulţi,
teoretic, freelanceri, într-un sistem în care liber-profesioniştii nu sunt
deloc încurajaţi, nici legislativ şi nici organizatorico-logistic. E foarte
greu să funcţionezi de unul singur, pentru că nu există suficiente resurse
pentru această lume paralelă care s-a creat între timp. Cred că problema
principală aceasta este: nu există o coordonare între sistemul de educaţie care
produce artişti în domeniul teatrului şi instituţiile de spectacol care ar
trebui să absoarbă această forţă de muncă. Ar trebui să lucreze împreună pentru
ca niciuna dintre ele să nu îşi consume energiile degeaba sau să se creeze noi
structuri care să le poată da o şansă acestor tineri care sunt pregătiţi pentru
o meserie pe care unii dintre ei nu ajung să o practice niciodată.

Foarte mulţi absolvenţi de actorie, unii de voie,
cei mai mulţi, de nevoie, aleg calea dificilă a teatrului independent. Printre
aceştia se află şi Raluca Aprodu, actriţă ce trăieşte deja de câţiva ani buni
libertatea pe care ţi-o dă statutul de artist independent, cu avantajele şi
dezavantajele lui. Joacă în spectacole de teatru independent, dar şi în teatre
de stat şi a devenit cunoscută publicului şi datorită rolurilor din filme. Am
întrebat-o dacă şi-a dorit vreo clipă să fie angajată într-o instituţie publică: Recunosc că aici oscilez. Pe de o parte, mi-e frică să mă
angajez. Frică, probabil din cauza unor clişee pe care le-am tot auzit sau pe
care mi le imaginez. În acelaşi timp, îmi doresc foarte mult să fac şi filme,
să am libertatea de a putea pleca, de a putea face şi teatru independent. Ştiu
foarte clar că unele teatre nu sunt de acord cu asta şi actorii au probleme să
se învoiască. În acelaşi timp, ştiu că, dacă eşti angajat într-un teatru de
stat, ai foarte multe şanse să lucrezi mai mult, să ai întâlniri cu regizori
importanţi. Se fac şi castinguri pentru colaboratori, dar mult mai puţine şi
pentru rolurile mai mici. Şi ştiu oameni care s-au angajat în teatru şi în trei
ani au lucrat cu toţi regizorii mari de la noi. Momentan, mi-e bine cum este,
dar, dacă o să fiu confruntată cu decizia asta, sper să o iau pe cea bună.
Oscilez. Cred că contează foarte mult şi unde. Nu m-aş angaja fără să cunosc
cât de cât echipa. Mi-ar fi frică. Dar frica se înfruntă!.

Chiar
dacă resursele sunt mult mai puţine în zona independentă, tinerii artişti care
activează aici sunt mult mai dinamici şi mai orientaţi către viitor, consideră
Cristina Modreanu, însă se confruntă cu o serie de lucruri pe care nu le învaţă
în şcoală: să scrie cereri de finanţare, să-şi coordoneze proiectele, să facă
deconturi. Şi Lucian Vărşăndan, managerul Teatrului German de Stat din
Timişoara, una dintre cele mai performante şi deschise inovaţiei instituţii de
profil din România, vede actorii care vin din zona independentă mai pregătiţi
pentru competiţie, mai pregătiţi să lupte pentru ceea ce doresc să facă. Din
acest motiv, este adeptul ideii de contracte pe perioadă determinată, într-un
sistem încă tributar contractelor până la pensie: Cred că
tocmai contractele pe perioadă determinată sunt cele care pot crea o situaţie
de echilibru între rigorile sistemului concurenţial, pe de-o parte, şi
posibilitatea de a creşte un ansamblu, pe de altă parte. Nu sunt adeptul ideii
că un actor ar trebui să joace în fiecare seară în alt teatru, totul pe un
sistem de colaborări care adesea este haotic şi nu duce neapărat la dezvoltarea
unei personalităţi actoriceşti. Cred însă că este în folosul tuturor ca acest
sistem concurenţial să existe şi în teatrele publice, tocmai şi prin ideea de
contracte pe perioadă determinată. Lucrul acesta corespunde şi ideii de
strategie repertorială, care se poate schimba de la o stagiune la alta, de la un
mandat managerial la altul.

Potrivit lui Lucian Vărşăndan, o altă problemă a
teatrelor publice, cu efect asupra calităţii muncii actoriceşti, până la urmă,
este aceea că sistemul de remunerare nu este gândit pe criterii de performanţă.
Actorii primesc salarii în funcţie de criterii precum vechimea, gradele
profesionale, promovarea cvasi-obligatorie la anumite intervale de timp, toate
acestea neţinând cont de specificul profesiei, de rolurile pe care le
interpretează, de cantitatea şi calitatea acestora pe parcursul unei stagiuni.
Este, practic, apreciază managerul Teatrului German de Stat din Timişoara, un
sistem de remunerare vetust şi neschimbat de mai multe zeci de ani sau, în
orice caz, neschimbat în bine.