Memorialul Sighet. Muzeul viu

Astăzi vă invităm în nordul ţării şi o facem din nou virtual.

Ana-Maria Cononovici, 12.05.2020, 14:14

Astăzi
vă invităm în nordul ţării şi o facem din nou virtual. Virtual, pentru că deşi
este o zonă minunată ca atracţii naturale şi caldură a oamenilor locului, este
aşa de departe, încât până şi localnicii glumesc, spunând că se alfă unde se
agaţă harta în cui: mergem pe Google Arts and Culture, aşa cum v-am obişnuit,
la Sighet, unde avem un muzeu, ca retribuţie istorică. Creat în 1993,
Memorialul Sighet.Muzeul viu nu este o vizită de plăcere, ci una de nevoie.
Din nevoia de a ne aminti de victimele comunismului şi de a deplânge urmările
represiunii comuniste.

Pe
Google Arts and Culture ne întâmpină o călătorie prin imagini. Într-una vedem
trepte străjuite cu ghivece cu flori. Ne îndreptăm către intrarea în muzeu. O
imagine a unui grup statuar ne sugerează că nu vom vorbi despre bucuria vieţii,
ci despre sacrificiul ei. Memoria ca formă de justiţie este mottoul sub care
se desfăşoară prezentarea spaţiului expoziţional, pe platforma Google. Vedem
chipuri: femei fine, care la momentul fotografierii nu păreau capable să îndure
ceea ce au avut de îndurat. Vina? Să nu fi fost plăcute regimului. Să fi fost
fiice de preot sau să fi ţinut la opinia lor, diferită de cea a partidului. Să
fi fost de origine burgheză. Păcate pentru care oamenii au plătit multă vreme
cu viaţa. Vedem un bordei ridicat spre adăpost de deportaţii din Bărăgan. Un Bărăgan
secetos, unde în condiţii subumane, clasa burghezo-moşierească a fost trimisă
spre reeducare.

O
imagine ne arată fosta faţadă a închisorii Sighet. Locul pe care îl vizitam,
transformat în muzeu. Vedem femei şi copii în deportarea din Bărăgan. Desculţi,
cu haine puţine şi murdare, pe pământul arid. Vizităm Sala 13 a Muzeului, ce
oglindeşte în imagini represiunea împotriva bisericii.

În
curtea închisorii Cortegiul sacrificaţilor, grup statuar creat de Aurel Vlad,
ne conduce spre supliciul lor. Cu faţa la perete, îndreptându-se către o execuţie
mută, corpuri dezgolite, torturate, dar înca vii, merg dirijate din umbră de un
lider decapitat.

Un
hol lung, incredibil de lung este tapetat cu fotografiile deţinuţilor şi
deportaţilor politic. Cât vezi cu ochii, chipuri senine, ale unor oameni. Oameni
ce au avut un crez de care nu s-au lepădat. Oameni care au preferat să moară
pentru a rămâne oameni.

Un
cenotaf ne deschide intrarea în cimitirul săracilor. Un câmp, cu cruci din
două lemne suprapuse, aşezate răzleţ. E tot ce a mai rămas în urma acestei
suferinţe! O privire către lumea ascunsă a acestuia se face de pe scara vieţii:
o platformă pe care vizitatorul ce păşeste la Sighet urcă, pentru a vedea
cimitirul printre doi pereţi. O metaforă a vieţii şi a morţii în închisoare,
acolo unde viaţa înseamă captivitate, iar moartea libertate şi natură.

Sala
69 este cea a familiilor reprimate.
Fotografii oglindind victimele în relaţie unele cu altele, pe vremea când
fericirea le era permisă, aduc lacrimi în ochii privitorului. Victoria torturii
asupra vieţii nu e uşor de purtat, mai ales atunci când chipurile din
fotografii îţi zâmbesc blând.

Putem
vedea şi imagini amintind de represiunea Revoluției din Ungaria din 1956, apoi o
cronologie a Războiului Rece.

Sala
80 vorbeşte despre Libertatea pe calea undelor. De strajă Europei de est, găsim
imagini cu eroii Radio Europa Liberă şi anunţul care ne-a ţinut deşteaptă
speranţa atâţia ani Aici Radio Europa Liberă!

Primăvara de la Praga (din
1968), Charta 77 şi Revoluţia de catifea din 1989 sau mişcarea Solidarnosc sunt
şi ele reprezentate în imagini.

O fotografie
reţine atenţia: cea a interiorului fostei înghisori politice de la Sighet.
Pereţi reci, goi, două etaje separate cu sârmă, fiecare cu celule mizere.
Probabil că pe undeva toate închisorile arată la fel. Şi totuşi gândul că cei închişi
aici nu aveau altă vină decât să fi gândit diferit de conducătorii politici, înfioară!

O
sală omagială poartă numele liderului PNŢ, Iuliu Maniu. În Sala Maniu, pe o
arcadă, găsim portretul politicianului la diferite vârste. La Sighet, el a fost
închis la vârsta de 75 de ani. Aproape inutil să amintim că a murit în închisoare.

Şi
totuşi, după gratii ne înalţă, Învierea, sculptura lui Camilian Demetrescu.
Există şi obiecte de artă făcute de prizonieri: versuri cusute cu fir de sârmă
de mătură pe o faţă de la infirmierie, cruciuliţe din os sculptate, o păpuşă ce
a fost creată de o femeie din închisoare, purtând un costum făcut dintr-un
petic din care recunoaştem imaginea echipamentul deţinutului.

La
sfârşitul vizitei, ne condamnă la eternă comemorare poza copilei Libertatea
Preduţ, fetiţa Iuliei Preduţ, născută în închisoarea Văcăreşti la 18 septembrie
1958.

În exterior, ca şi în
interior există spaţii de rugăciune. Ridicăm şi noi, una spre cer, chiar şi după
o vizită virtuală..