În zbor, e altceva

Afganistan, Irak, Africa, Mali sunt câteva din zonele de conflict în care a zburat cu operaţiuni de transport militar.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Ana-Maria Cononovici, 23.04.2024, 15:47

Zborul cel mai lung a fost spre şi dinspre Coreea, un zbor de 40 de ore dus-întors, pentru pentru transport de  echipament medical. Un zbor care a pus-o pe gânduri a fost unul, cu vizibilitate maximă, peste Deşertul Sahara. Vorbim despre Locotenent comandor Simona Maierean: prima femeie din România care a zburat cu un avion supersonic; prima femeie din Europa care a obţinut certificarea de pilot comandant de aeronavă din Grupul de Transport Aerian Strategic al SAC (Strategic Aircraft Capability), în cadrul Unităţii Multinaţionale de Transport Strategic a NATO, din Baza Aeriană Papa din Ungaria.

O serie de premiere care au pornit de la un vis al unei tinere, care până la cursurile Academiei Forțelor Aeriene nu zburase nici măcar cu un avion de pasageri.

Ne-a vorbit despre începuturile carierei ei Locotenent comandor Simona Maierean:“Am intrat în sistemul militar acum 20 de ani, chiar mai bine de atât. Mi-am dorit să zbor şi atunci varianta pe care am găsit-o la îndemână, vorba vine la îndemână, doar că  e mult mai ieftin, pe de-o parte, şi, pe de altă parte, e şi altceva să zbori un avion de vânătoare sau să zbori un avion militar în general, decât un avion de linie. Şi atunci asta m-a mânat să caut soluţii pentru a-mi realiza acest vis.”

Locotenent comandor Simona Maierean a spus pentru Radio România că pregătirea te face să nu simţi frică:

“Veţi auzi în aviaţie “să-ţi faci filmul zborului”, adică să îţi imaginezi de nu ştiu câte ori în mintea ta până să pui în practică lucrul respectiv. Aşa fac şi piloţii de acrobaţie, e ceva normal. Ai un plan că nu te urci la bordul avionului fără un plan de rezervă. Ai planul dinainte, îl execuţi, ai un back-up plan şi aşa mai departe, nu ai timp să gândeşti prea mult, cu ghilimelele de rigoare.”

Pe 13 martie 2009, Simona Maierean a fost pilotul unui MiG-21 LanceR. Prima femeie din România care a zburat cu un avion supersonic ne-a detaliat:

“Dacă faci un viraj foarte strâns la o înclinare foarte mare, la o viteză mare, poţi să ajungi la acceleraţii destul de mari, nu trebuie să fii în supersonic ca să faci asta. În supersonic spargi pragul sonic, dar nu e ceva ce simţi la nivelul corpului, nu se simte ca o acceleraţie gravitaţională în plus. Mai mult o simţi la nivel de aparatură. Cel puţin la MIG 21, nu ştiu cum e la F16, deci vorbesc din amintiri, acolo când treceai din subsonic în supersonic şi treceai prin trans-sonic, e un moment în care aparatura poate să îţi indice eronat, pentru o perioadă foarte scurtă, datorită undelor care se formează şi a presiunilor şi aşa mai departe. Dar nu e atât de solicitant pentru corp. Oricum zborul cu avionul de vânătoare este solicitant per se. Gândiţi-vă că la o ieşire se zboară o oră-două, depinde de raza de acţiune a fiecărui avion, pe când la transport au un zbor de câteva ore bune, 4, 5, 6, 10. N-ai putea să zbori 10 ore cu un avion de vânătoare, continuu, pentru că e altceva.”

Din 2012 nu mai zboară pe MIG şi a trecut pe Spartan de transport militar. Cum a fost această trecere?

“Nu trebuie să o iei de la zero, pentru că  deja ai nişte cunoştinţe de aviaţie, dar în schimb e vorba de zborul în echipaj şi atunci toată această comunicare şi “crew resourse management”, cum e definită în limbajul de specialitate, managementul echipajului, e elementul de noutate practic, pentru că avionul îl înveţi. Faci trecerea de la altă categorie de aeronavă, înveţi să zbori avionul respectiv. Asta trebuie să faci, dar managementul echipajului e de fapt arta. Trebuie să ştii să şi asculţi ordine, nu doar să dai.  Am fost comandant, am fost chiar şi instructor pe C17 Globemaster, în cadrul Detaşamentului de la Papa, al aviaţiei de transport strategic, am revenit în ţară şi aici reiau lucrurile, sunt copilot pe Spartan şi în pregătire de comandant. Cum spuneam mai devreme, nu poţi să execuţi o misiune, de niciun fel, fără oameni. Şi atunci contează foarte mult cum te raportezi şi cum menţii balanţa, între a avea şi o misiune de succes şi a avea şi oamenii mulţumiţi şi în mindset-ul corect: să te ajute şi să se petreacă lucrurile în siguranţă. “

Lucrând atât de mult cu piloţi străini, Locotenent comandor Simona Maierean ne-a spus care sunt provocările piloţilor români:

 “A fost o vreme  când chiar erau puţine ore de zbor, la orice categorie. Mai ales cei tineri, veniţi din şcoală, zburau foarte puţin. Lucrurile s-au mai schimbat, în special după 2014. Şi au început să se vadă diferenţele. Orele de zbor au fost mai multe şi astfel s-a văzut şi schimbarea în ceea ce priveşte felul în care ne vedeau cei din afară, pentru că făceam lucruri extraordinare cu ceea ce aveam, cu puţinul acela. Dar făceai un efort să ţii pasul cu cineva care îţi venea cu mii de ore de zbor. Ţin minte, inclusiv eu, când m-am dus să fac trecerea pe C-17, în Statele Unite, zburasem 10 ore, în anul respectiv şi partenerul meu de antrenament – pentru că mergeam într-o grupă de două persoane – era un olandez care zburase 700 de ore. Au fost 4 luni în care 12 ore pe zi am învăţat, ca să ajung la un anumit nivel. Am ajuns, dar a fost un efort susţinut!”

Deşi a zburat prin toată lumea Locotenent comandor Simona Maierean spune că nimic nu se compară cu senzaţia aterizării acasă.