Relațiiile diplomatice româno-japoneze

Indiferent de distanțele fizice, oamenii, comunitățile și societățile se apropie pentru că simt și doresc apropierea.

Steliu Lambru, 03.02.2025, 15:45

Până în secolul XX, când globalizarea a redus totul, oamenii au avut o atracție firească față de semenii lor mai îndepărtați. Au vrut să le afle obiceiurile, să le învețe limba și să le cunoască mentalitățile. Românii și japonezii se cunosc formal de aproximativ 125 de ani, scrierile călătorului român Nicolae Milescu Spătarul despre japonezi din a doua jumătate a secolului al XVII-lea fiind ale unui timp în care circulația persoanelor era redusă.

La începutul secolului XX, mai precis în 1902, ambasadorul Japoniei la Viena iniția contactele cu partea română și-și exprima dorința ca între cele două țări să se stabilească relații bilaterale. Se semna, în acel an, un tratat comercial care va constitui baza juridică pentru dezvoltarea relației. La izbucnirea primului război mondial, România și Japonia se aflau de aceeași parte a tranșeelor, în alianța Antantei. În august 1917, România își deschidea reprezentanța diplomatică la Tokio, Japonia făcând același lucru peste cinci ani, în 1922. Între 1922 și 1927, legația română de la Tokio era închisă din cauza tăierilor bugetare, dar după 1927, la redeschiderea legației române, relațiile vor funcționa neîntrerupt până în septembrie 1944. În cel de-al doilea război mondial, România și Japonia erau aliate din nou, de data aceasta în interiorul Axei Roma-Berlin-Tokio.

După război, relațiile s-au reluat în 1959 și Ion Datcu a fost numit ambasador al României în Japonia în 1966. În 1994, intervievat de Centrul de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Datcu își amintea că atunci când a ajuns la post nu a găsit prea mulți oficiali japonezi care să știe multe despre țara din care venea.

”În legătură cu România, am rămas uimit de puținele cunoștințe care existau în cercurile parlamentare, chiar și printre membrii guvernului. Cunoșteau foarte puține și îmi amintesc, la timpul respectiv, când discutam anumite probleme, chiar europene, ei nu puteau să înțeleagă faptul că noi aveam niște poziții diferite de Uniunea Sovietică. Ei vedeau partea aceasta a Europei ca pe un bloc de monolit.

De fapt, asta nu era numai ceva japonez, am găsit și în SUA același lucru. Dar vreau să spun că oamenii de afaceri, în schimb, cunoșteau, aveau interese. Am vizitat foarte multe întreprinderi, noi deja cumpăram vapoare, construiam vapoare, am botezat și eu niște mineraliere, s-au cumpărat pescadoare.Inclusiv marile firme de aparatură electronică prospectau piața. Am observat această diferență interesantă între politicieni și oamenii de afaceri. Era o mare discrepanță.”

Însă Ion Datcu urma să aibă o mare surpriză la întâlnirea cu suveranul japonez. ”Împăratul Hirohito era un om extraordinar de simpatic, dincolo de aura lui de misticism, era un om extrem de cald, apropiat. Și am avut surpriza nemaipomenită ca împăratul să știe mai mult despre România decât membrii guvernului din timpul respectiv.

El a început să-mi vorbească despre Delta Dunării și era mare specialist în faună, mai ales în pești. Și chiar mi-a arătat asta, avea el niște cărți, și atunci i-am promis <Majestate, fac tot ce pot> și când m-am dus în concediu am adus niște cărți pe care le-am găsit eu, cu hărți cu Delta Dunării, și i le-am oferit. Și mă întreba mereu <oare cât o să mai reziste paradisul ăsta din Europa?> Și am venit cu ideea, i-am zis <poate veniți o dată să vedeți și dumneavoastră Dunărea, Delta Dunării și Marea Neagră>, zona aceasta pe care o considera el că prezenta un mare interes pentru studiile lui. El făcuse, probabil, biologia și studia diverse animale din acestea de apă.”

Relațiile româno-nipone erau dominate de chestiunile economice. Ion Datcu spunea chiar că japonezii inventaseră un nou tip de diplomație, cel economic.

”Mandatul meu de la București era, într-adevăr, aproape total economic. Noi, la vremea respectivă, aveam ideea de a ne moderniza o serie de capacități industriale, inclusiv fabrica de aluminiu. Îmi amintesc că făcut-o cu o firmă, Marubeni, ne-am făcut flotă, și încercam să exportăm și noi și am reușit să exportăm chiar țagle într-o țară care producea oțel de anumite tipuri și gabarituri, ei produceau rulmenți și multe alte produse, îmi amintesc inclusiv de o pastă de ouă. Nu era un interes politic prea mare din punctul de vedere al guvernului român.

La timpul respectiv, Japonia era un interes economic, iar din punct de vedere japonez era perioada de înflorire a așa-zisei diplomații economice. Ei au inaugurat diplomația economică. Pentru mine, care studiasem foarte mult aspectele astea, aveam impresia că nu se poate face o diplomație economică în afară de politică, în afară de factorii militari și așa mai departe, cum e și normal.

Adevărul este că japonezii, într-adevăr, au dezvoltat și au rafinat diplomația economică. Ce însemna acest lucru? Prioritățile lor de politică externă și diplomație erau stabilite, în afară de State Unite ale Americii, de zona învecinată și în alte părți, în funcție de interesele economice.”

România și Japonia, două țări aflate la mare distanță una de cealaltă, au deja o tradiție centenară a contactelor bilaterale. Este o tradiție care le ține aproape prin trecut, dar și prin valorile prezentului.