Bucureşti, pe Calea Victoriei

Calea Victoriei este una dintre cele mai importante artere ale Bucureștiului și conectează centrul capitalei României cu Piața Victoriei, unde se află clădirea Guvernului. Are o lungime de circa 2,7 km și, de o parte și de alta, multe clădiri istorice,. precum Palatul Regal și Ateneul Român. Muzeele, magazinele, pub-urile, terasele și restaurantele sporesc atractivitatea turistică a Căii Victoriei.

Ștefan Baciu, 10.03.2026, 16:30

În perioada medievală se numea Drumul Brașovului, iar la sfârșit de secol 17, în timpului domnitorului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, a primit numele de Podul Mogoșoaiei pentru că era pavată cu trunchiuri de stejar și pentru că făcea legătura dintre Curtea Domnească, situată în ceea ce astăzi numim centrul vechi și Palatul domnitorului de la Mogoșoaia. Actualul nume, de Calea Victoriei, l-a primit după victoria armatei române în Războiul de Independență și după marșul triumfal al acesteia chiar pe această stradă, în anul 1878. De-a lungul secolelor, pe linia acestui drum perpendicular pe cursul Dâmbovţei au fost ridicate biserici și mănăstiri, case boierești, hanuri și case ale unor oameni bogaţi.

Calea Victoriei atinge Centrul vechi al Bucureștiului, iar de acolo, spre Piața Victoriei, după intersecția cu Bulevardul Elisabeta, se remarcă o clădire monumentală, flancată de doi vulturi gigantici, și anume Cercul Militar Național. Pe cealaltă parte a Căii Victoriei se aflau casele boierilor Slătineanu care au fost preluate de frații Capșa. Aceştia au construit o clădire inițial cu destinație de cofetărie, care a devenit apoi un loc de referință începând de la sfârșitul secolului al 19-lea. Ghidul de turism Damian Anfile ştie foarte multe despre istoria acestui loc:
„Din cofetărie s-a făcut și restaurant, și hotel, iar exact pe colțul Căii Victoriei cu strada Edgar Quinet, cafenea cu câteva mese, literalmente ca un compartiment de tren de clasa a 2-a îl numeau scriitorii. S-a deschis renumita Cafenea Capsa, care a devenit nimic altceva decât academie literară, pentru că toți marii scriitori ai acelei perioade, de la Ion Barbu la Camil Petrescu, Tudor Arghezi, dar și nume mai puțin cunoscute, dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de importanţă. Se strângea, așadar, crema literară a Bucureștiului. Doar că avea o anumită dispunere crema asta literară! La mese stăteau seniorii, în funcție de perioadă. Mai în fundul sălii stăteau, să spunem așa, debutanții, cei care apucaseră să fie publicați, dar încă mai aveau de urcat pe scara socială. Pe când tinerii, rebelii ăia, plini de vise și idei și cu chici mari, netunse, nu se învredniciseră încă să intre în cafenea şi ei stăteau afară, la fereastra cu grilaj de la cafaneaua Capşa.”

Înaintea primului război mondial și înainte de a deveni locul scriitorilor, cafeneaua era locul de întâlnire a ultimilor mari boieri. Iar pentru redacțiile ziarelor și tipografia care se aflau în apropiere, cafeneaua era locul unde se fabricau știrile mondene sau de unde se obţineau informaţii financiare, pentru că și afaceriștii ajungeau la mesele de aici. La o distanță de circa 100 de metri, pe cealaltă parte a Căii Victoriei se află cea mai înaltă clădire din perioada interbelică, realizată în stil american, la vremea respectivă fiind considerat un zgârie-nori într-un oraş cu clădiri nu foarte înalte.
Ghidul de turism Damian Anfile ne oferă explicații: „Nici în anii 30 nu merita apelativul de zgârie-nori. Palatul Telefoanelor era frățiorul mic al clădirilor din Manhattan. Dar este drept, pentru un București care nu sărea de patru etaje, clădirea aia a fost și încă este un reper. El, de altfel, semnaliza și virajul arhitectonic pe care îl făcea Capitala în momentul ăla, de la micul Paris la New York-ul Balcanilor. Pentru că rămâneau în urmă Art Nouveau-ul și neo-clasicul perioadei Belle Epoque și veneau puternic din urmă Art Deco, dar și neoromânescul, în alte zone. Cu toată istoria sa, are și cu o performanță. Este una dintre puținele clădiri bucureștene care nu și-a schimbat vreodată scopul. A fost construită pentru telecomunicații, telecomunicațiile le deservește și astăzi, fiind preluată de unul dintre marii operatori de telefonie mobilă.”

În imediata apropiere se observă silueta modernă a unui hotel, în fața căruia se află un portal care reprezintă fațada fostei clădiri a Teatrului Național, imprimată și pe bancnota de 100 de lei, aflată în circulaţie: „Este de fapt vechiul Teatru Național din București, care a funcționat între 1852 și 1944. Trei generații de actori, putem să spunem chiar cinci, că trei generații și-au trăit viața exclusiv acolo, dar era încă una când s-a ridicat odată cu teatrul și mai era una în creștere când a fost distrus, din păcate, de bombardamentele germane din august 44, cu toată istoria lor de acolo, pornind de la directoratul lui I.L. Caragiale. Dar pe acolo au stat și Ion Marin Sadoveanu, și Ion Minulescu, și Liviu Rebreanu.”

V-am prezentat doar câteva obiective de pe un scurt segment al Căii Victoriei. Mergând în continuare spre Piața Victoriei, întâlnim câteva clădiri de patrimoniu precum Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară și Ateneul Român, clădiri cu poveştile lor, care merită, fiecare, o prezentare separată.