România la Jocurile Olimpice – Nicolae Linca, singurul campion olimpic al boxului românesc
La începutul lunii ianuarie s-au împlinit 97 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai mari pugiliști din istoria României.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Florin Orban, 21.01.2026, 11:30
Boxul românesc a avut, în istoria sa, multe vedete de prim rang. Încă înaintea celui de al doilea război mondial, pugiliștii români se puteau lăuda cu mari performanțe. Lucian Popescu cucerea de trei ori titlul european la profesioniști, la trei categorii diferite: muscă, pană și cocoș. La această ultimă categorie, Toma Aurel devenea și el campion continental. După război, am avut și campioni mondiali, atât la amatori, cât și la profesioniști. Nume precum Francisc Vaștag, Mihai Leu, Leonard Dorin Doroftei sau Lucian Bute sunt rostite cu respect în întreaga lume a boxului.
România a avut însă un singur campion olimpic. Este vorba de Nicolae Linca, învingător în limitele categoriei semimijlocie, la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956, de la nașterea căruia s-au împlinit, la începutul lunii ianuarie, 97 de ani.
Nicolae Linca s-a născut la 2 ianuarie 1929, în comuna Cergăul Mare, din județul Alba (sudul Transilvaniei). A activat în cadrul clubului Dinamo București. Prima sa mare performanță s-a înregistrat în 1953, la cea dintâi participare românească la un campionat european, la Varșovia. Atunci, el a cucerit medalia de bronz, la fel ca și colegii săi Nicolae Mîndreanu și Francisc Ambruș. Doi ani mai târziu, la campionatele continentale din Berlinul de Vest, Linca apare din nou pe lista medaliaților, tot cu bronz. Românii mai obțin un “argint”, prin Mircea Dobrescu.
Explozia se produce la Olimpiada australiană din 1956, când Linca, excelent sfătuit de antrenorul Ion Popa, se impune categoric la semimijlocie, în urma unor confruntări uneori dramatice. Mai mult, el câștigă titlul olimpic boxând cu o mână fracturată.
Recunoașterea performanțelor lui Linca de către regimul comunist a fost doar simbolică. A fost decorat cu Ordinul Muncii, clasa a doua, și a primit titlul de Maestru emerit al sportului. După Revoluția din 1989, anii ’90 ai secolului trecut l-au prins bolnav, supraviețuind dintr-o pensie minusculă. Lumea sportului românesc descoperea cu stupoare, prin intermediul presei, faptul că unicul campion olimpic al boxului românesc abia își ducea zilele. A venit, apoi, și o modestă și târzie apreciere a meritelor sale. A fost printre primii beneficiari ai rentei viagere pentru campionii olimpici. A plecat dintre noi în anul 2008.
