Odeon 70

Iniţial s-a numit Teatrul Muncitoresc C.F.R. şi şi-a deschis porţile în cartierul Giuleşti, în septembrie 1946. Şi-a schimbat ulterior numele în Teatrul Giuleşti şi s-a mutat în 1974 în celebra clădire de pe Calea Victoriei - Complexul Comedia-Majestic.

Adaugă ca sursă preferată în Google

Luana Pleşea, 10.12.2016, 12:00

Iniţial s-a numit Teatrul Muncitoresc
C.F.R. şi şi-a deschis porţile în cartierul Giuleşti, în septembrie 1946. Şi-a
schimbat ulterior numele în Teatrul Giuleşti şi s-a mutat în 1974 în celebra
clădire de pe Calea Victoriei – Complexul Comedia-Majestic. În 1990, devine
Teatrul Odeon, la iniţiativa regizorului Vlad Mugur, pe atunci directorul
teatrului. Potrivit istoricului Maria-Magdalena Ioniţă, numele nu a fost ales
întâmplător, pentru că, iniţial, arhitectul clădirii, Grigore Cerchez, s-a
inspirat din arhitectura Teatrului Odeon din Paris. Apoi, şi repertoriul a fost
inspirat din repertoriul Odeonului parizian.

Teatrul Odeon din Bucureşti a
sărbătorit recent cei 70 de ani de la înfiinţare, prilej cu care au fost
dezvelite busturile Elenei Deleanu, directoarea acestui teatru vreme de 38 de
ani, şi al actorului Ştefan Bănică, care a făcut parte din trupa Teatrului
Giuleşti şi a fost considerat vedeta cartierului. Elena Deleanu a fost cea care
a făcut toate demersurile ca să obţină pentru Teatrul Giuleşti o a doua sală,
în centru, această Sală Majestic.

La marcarea celor şapte decenii a fost
lansat şi volumul aniversar Odeon 70. Aventură istoric-omagială, semnat de
criticul Miruna Runcan, secretar literar al teatrului între 1991 şi 1994.
Aventură istoric-omagială – un titlu prin care autoarea a vrut să-l provoace
pe cititor track: Am vrut să
arunc o nadă pentru că nu e pur şi simplu o bază de date comentată, fiind un
volum dedicat unei vârste venerabile a Teatrului Odeon, fost Giuleşti. Pe de
altă parte, pentru mine procesul de cercetare a reprezentat o adevărată
aventură. Sunt foarte puţine materiale. Unele dintre ele, mai ales cronici,
există în arhiva Teatrului Odeon, altele, nu. Cea mai stranie perioadă este
perioada 1950-1960, exact după înfiinţarea din ’46. Despre perioada ’46 – ’50
aproape că nu există nimic şi atunci a trebuit scormonit adânc. Dar titlul cred
că încearcă şi să transfere într-un fel sau altul tonul pe care m-am străduit
să-l găsesc, un ton destul de implicat emoţional, pentru că eu m-am născut
vizavi de Teatrul Giuleşti. M-a interesat cum s-a născut teatrul acolo şi m-a
interesat şi toată povestea combinaţiei dintre ideologia comunistă, care l-a
făcut să se nască peste noapte, şi nevoile reale ale spaţiului în care el s-a
născut, care are o tradiţie pe care lumea a uitat-o complet în ziua de azi şi
care a trebuit recuperată.

Volumul are o structură cronologică, desigur,
dar autoarea s-a raportat, pe de o parte, la situaţia politică a momentului -
diferitele perioade de comunism din cei 45 de ani, astfel încât cititorul să
pună în acest context activitatea teatrului. Pe de altă parte, au fost punctate
dezbaterile estetice, felul în care a evoluat gândirea despre regie în România.
Astfel, cele mai reprezentative momente din istoria Teatrului Odeon, aşa cum
apar ele în carte au fost următoarele, potrivit Mirunei Runcan track: Există
un moment foarte important – momentul 1956. E un moment de cotitură în ceea ce
priveşte gândirea estetică şi nu numai estetică, referitoare la regie. Ori,
Teatrul Giuleşti a fost atunci vârf de lance al reteatralizării, pentru că doi
dintre tinerii regizori foarte vocali şi foarte bine instrumentaţi estetic
lucrau acolo. Este vorba despre Lucian Giurchescu şi Horea Popescu. Apoi, vine
un moment, în jurul anilor 70, o perioadă foarte substanţială pentru întregul
teatru românesc, dar care, pentru Giuleşti, a fost epoca Dinu Cernescu. În anii
80, cu toate că au fost câteva spectacole foarte bune, pentru tot teatrul
românesc a fost rău, ca şi pentru întreg poporul român. Anii 80 au fost nişte
ani îngrozitori. Şi, sigur, perioada Alexandru Dabija, care a rămas în istoria
teatrului din România cu nişte spectacole absolut extraordinare – Au pus
cătuşe florilor, care a marcat venirea lui Hausvater în România, Richard
III, al lui Măniuţiu, La ţigănci, tot al lui Hausvater, câteva dintre
spectacolele lui Dragoş Galgoţiu… Apoi, mi-e mai greu să aleg, pentru că
teatrul a avut o traiectorie foarte constantă. E unul dintre foarte puţinele
teatre din România care au avut o traiectorie foarte constantă după 1996.
Aproape că nu există stagiune în care teatrul să nu se fi păstrat măcar, dacă
nu să se fi ridicat la un nivel mai înalt decât în anul anterior.

Potrivit Mirunei Runcan, Odeon a fost
primul teatru care, după 1990, a diversificat foarte mult paleta de oferte,
nelimitându-se strict la oferta repertorială simplă – s-a ocupat de dramaturgie
cotidiană sau de dramaturgie cât mai recentă cu putinţă, a făcut cicluri de
spectacole-lectură, a avut tot timpul expoziţii, programe dedicate copiilor.

Teatrul Odeon este
condus de 20 de ani de actriţa Dorina Lazăr, care face parte din echipa de
artişti încă din 1969. Între 1996 şi 2002 a fost director artistic, iar din
2003 este directorul instituţiei. Dorina Lazăr vorbeşte despre relaţia
teatrului Giuleşti/ odeon cu publicul de-a lungul acestor ani track: Şi
acolo în Giuleşti, şi aici publicul este ales din cei care iubesc teatrul. Şi
acolo, la Giuleşti, nu era atât publicul de cartier care venea, veneau oamenii
din centru. De aceea, doamna Deleanu a şi reuşit să obţină o staţie de autobuz,
care există şi astăzi la Podul Grant, ca oamenii să poată coborî şi să vină la
teatru. E un public fidel. Oamenii care acum sunt în vârstă vin de când erau
tineri, îşi aduc nepoţii. Din fericire, noi avem spectacole pentru toate
vârstele, şi atunci ne trezim că vin cu nepoţii de mână la spectacolele de
educaţie muzicală, de exemplu. Sunt foarte mulţi tineri. Teatrul e întotdeauna
deschis pentru tineri. Nici preţurile la bilet noi nu le-am mărit, pentru ca
lumea să poată veni la teatru.