120 de ani de social-democraţie în România
În Occident, socialismul a fost, la începuturile lui, o idee şi un program de reformă socială care şi-a propus ridicarea din starea de mizerie economică a muncitorilor.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Steliu Lambru, 13.05.2013, 11:16
În Occident, socialismul a fost, la începuturile lui, o idee şi un program de reformă socială care şi-a propus ridicarea din starea de mizerie economică a muncitorilor. El era legat direct de industrie, de nivelul de calitate a vieţii dat de relaţiile economico-sociale dintre proprietarii fabricilor şi angajaţii lor. Transferat în societăţi agrare, socialismul a avut mari probleme de adaptare şi de găsire a unui auditoriu potrivit.
A fost cazul socialismului în România care a venit din Occident destul de timpuriu. După momentul revoluţionar din 1848, după crearea şi consolidarea statului român în anii 1859 şi 1866, socialismul începe din ce în ce mai mult să îşi găsească publicul. Dezvoltarea industriei creează acea pătură socială sensibilă la ideile socialismului. Publicaţiile socialiste Telegraful român, apărut în 1865, Uvrierul, Lucrătorul român, Analele tipografice şi Contemporanul au fost pentru intelectualii socialişti şi progresişti medii de punere în circulaţie în spaţiul public a ideilor proprii. Numele cele mai importante au fost fraţii Ioan şi Gheorghe Nădejde, Panait Muşoiu, Zamfir Arbore, Titus Dunca. Socialismul român a primit o infuzie de socialism rus prin intermediul narodnicilor Constantin Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu, Nicolae Russel, emigranţi persecutaţi de către regimul ţarist.
Dobrogeanu-Gherea, cel mai prolific şi mai influent teoretician socialist român din secolul al 19-lea, a avut o misiune extrem de dificilă. În timp ce trebuia să răspundă celor care considerau că socialismul este ceva străin de spiritul românesc, era nevoit să adapteze teoria marxistă aplicabilă unei societăţi industriale unei societăţi rurale. Sociologul Călin Cotoi a arătat care era locul socialiştilor în agora ideilor spaţiului public românesc, al lui Gherea în special: ”Cazul lui Gherea e interesant tocmai pentru că la el se simte foarte tare tensiunea între teoria formelor fără fond şi teoria marxistă. Majoritatea argumentelor lui Gherea au un scop foarte clar. Şi anume, acela de a legitima existenţa unui socialism local. Pentru el, critica adusă socialismului românesc este una sintetizată în formula socialismul este o plantă exotică în România. Adică, socialiştii erau nişte indivizi ciudaţi care, desigur, erau foarte simpatici din punct de vedere progresiv şi moral, dar care nu au ce spune. Românii nu erau o societate cu priză la retorica socialismului. Strategia lui Gherea, cumva interesantă, este ca societatea să se transforme în ceva exotic şi socialismul în ceva normal. Societatea românească era ceva monstruos, însemna neoiobăgia, era ceva ieşit din tiparele lumii normale. El vorbeşte apăsat despre anormalitatea lumii româneşti. Marea problemă, spune Gherea, este că în analiza societăţii româneşti trebuie să folosim aceiaşi termeni ca în Occident, care acolo înseamnă ceva, iar aici cu totul altceva. El creează chiar o lege pentru a explica anormalitatea, legea orbitării sociale.”
Formarea primului partid socialist românesc, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, pe 31 martie 1893, a fost o întreprindere extrem de anevoioasă. Nici după înfiinţare soarta sa nu a fost una mai bună. În condiţiile votului cenzitar, baza electorală a partidului era extrem de scăzută. Programul partidului a fost scris de Dobrogeanu-Gherea care s-a inspirat din programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat din Germania. Gherea credea că forma, adică ideea, va crea treptat şi fondul, adică masa critică de adepţi. Călin Cotoi: ”Strategia lui este de a exotiza şi a descoperi anormalitatea socială în România pentru a păstra normalitatea poziţiei socialiste, ceea ce funcţionează parţial. La un moment dat, el spune: socialismul este la fel ca liberalismul în România. Dacă nu ar fi fost liberalismul, n-ar fi existat România modernă. Socialismul este următoarea etapă. Imaginaţi-vă doar, spune el, cum ar fi fost dacă liberalii români ar fi început reformele în 1770 în loc de 1848. Acesta este argumentul principal al lui Gherea. Este interesant că Gherea, atunci când a fost pus, oarecum cu spatele la perete, să argumenteze de ce e nevoie de socialism, a folosit argumente preluate din narodnicism. Şi spune că socialismul este o datorie către poporul muncitor care ne-a hrănit, ne-a îmbrăcat şi ne-a crescut, pe noi şi pe ai noştri, din sudoarea frunţii lui. Socialismul, de fapt, este mai curând ceva emoţional şi moral. Ceea ce se potriveşte cu ceea ce se întâmpla în socialismul sfârşitului de secol românesc, care era un fel de subcultură a socialismului. Erau mici grupuri de oameni care făceau ştiinţele naturii ce se bazau foarte mult pe emoţionalitate. Dacă ne uităm la ce se publica în Contemporanul, ziar semisocialist, vedem multe articole de ştiinţele naturii. Este, deci, un amestec de emoţionalitate, ştiinţele naturii, moralitate şi schimbare socială.”
În ciuda eforturilor apreciabile, social-democraţia şi partidul ei au rămas periferice în România până după primul război mondial. Ele au fost caracterizate mai degrabă ca pasiuni ale unor intelectuali visători, şi mai puţin ca soluţii serioase.
