Procesul de la Canalul Morţii
Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră a fost unul dintre proiectele grandioase la care regimul comunist a ţinut cel mai mult.
Adaugă ca sursă preferată în Google
Marius Tiţa, 26.03.2013, 10:10
Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră a fost unul dintre proiectele grandioase la care regimul comunist a ţinut cel mai mult. Deşi menirea sa a fost una economică, ”drumul fără pulbere” sau ”magistrala albastră”, cum a fost supranumit, a reprezentat o construcţie care a însemnat exterminarea prin muncă a deţinuţilor politici în primii ani ai regimului comunist. Trăsătură tipică a stalinismului, faraonicele proiecte economice urmăreau eficienţa într-o foarte mică măsură, principalul scop fiind ele în sine, indiferent de costurile financiare, materiale şi umane.
Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Canalul Morţii a fost deschis în 1949 şi închis treptat între 1952 şi 1955. Există teoria conform căreia Stalin însuşi i-ar fi comandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Stalinul României, construirea unui canal la care să folosească mână de lucru manuală. Mobilizarea de resurse umane a fost imensă. În 1952, la Canal lucrau aproximativ 19.000 de deţinuţi politici, 20.000 de muncitori civili şi 18.000 de militari în termen.
Dar în vara anului 1952, se pare că Stalin însuşi îi cere lui Dej oprirea construcţiei, motivele acelei cereri fiind încă obscure. Cum aceasta nu se putea face fără o motivaţie oficială, propaganda a inventat un proces în care au fost inculpaţi oameni nevinovaţi, în majoritatea lor din conducerea şantierului. Astfel s-a născut procesul Canalului Dunăre Marea-Neagră, proces public care a însemnat de fapt o mascaradă judiciară, cu condamnarea a 25 de oameni. Ei au fost împărţiţi în două loturi. Primul lot a compărut în faţa tribunalului între 31 august şi 2 septembrie, al doilea lot între 4 şi 10 septembrie. În primul lot au fost date cinci condamnări la moarte, trei fiind executate: inginerul Nicolae Vasilescu-Colorado, inginerul Aurel Rozei-Rozemberg şi mecanicul de locomotivă Dumitru Nichita. Ceilalţi au primit muncă silnică pe viaţă. Lotul al doilea a cuprins 15 arestaţi şi toţi au primit pedepse de la 15 ani muncă silnică până la muncă silnică pe viaţă.
În al doilea lot al condamnaţilor s-a aflat şi inginerul Emilian Hossu care a primit muncă silnică pe viaţă. Fiul său, Valentin Hossu-Longin, autorul al volumului “Canalul Morţii. Martor”, a vrut să afle cum au decurs anchetele care erau, de fapt, suplicii cu nimic mai prejos decât tortura medievală: ”Pe fişele respective erau numele împricinatului şi după aceea era numele anchetatorului şi ancheta se desfăşura între orele 22 şi 7-8 dimineaţa. În 90% din cazuri aceste anchete cumplite se făceau numai noaptea, dovedite de faptul că pe fişele respective apăreau din loc în loc pete de sânge, pete de mâncare şi pauze în redarea dialogurilor. Pe de-o parte, atunci când nu puteau să obţină ceea ce doreau, îi lăsau pe mâna unor zdrahoni care îi umpleau de sânge. Pe de alta, se plictiseau pe la orele 3-4 dimineaţă, şi trebuiau să mănânce. În acelaşi timp, cei anchetaţi erau ţinuţi în poziţii înspăimântătoare. Toate acestea mi-au fost relatate şi de tatăl meu, dar şi de alţi membri ai loturilor de condamnaţi.”
Marea minciună a propagandei comuniste cu care s-au justificat toate insuccesele economice a fost sabotajul, adică subminarea deliberată a eforturilor celorlalţi pentru îndeplinirea obiectivelor. Acest cuvânt a însemnat frângerea de destine şi găsirea de ţapi ispăşitori. Valentin Hossu-Longin a rămas surprins când, în documentarea pe care a făcut-o pentru volumul său, nu apărea cuvântul sabotaj în declaraţiile celor anchetaţi, ci numai după ce arestaţii cedau torturilor: ”Ceea ce m-a frapat a fost ca anchetele nu duceau la pronunţarea cuvântului sabotaj. Anchetatorii voiau neapărat să obţină din partea celor arestaţi mărturia am sabotat. Condamnaţii, ţinuţi nemâncaţi şi nedormiţi, nu au mai putut rezista şi au mărturisit că sabotaseră. Ce însemna aceasta? O locomotivă, care rula pe şenalul canalului, se mai bloca sau un vagonet se mai rostogolea. Din punct de vedere tehnic, asta era explicabil deoarece utilajele erau de fabricaţie sovietică şi aduse într-o stare maximă de degradare şi proveneau de la Canalul Volga-Don. Tatăl meu, fiind inginer mecanic-şef, răspundea de aceste utilaje şi trebuia să le pună pe picioare. Aceşti acuzaţi făceau parte toţi din conducerea şantierului: inginer-şef, director tehnic, inginer mecanic-şef, inginer electric-.şef, inginer economic-şef. Cine putea sabota o asemenea construcţie? Conducerea, nu un biet săpător. De aceea, conducerea a fost anihilată pentru a se arăta populaţiei în ce a constat sabotajul. Acest proces venea şi ca un avertisment pentru toţi cei care ar fi procedat la fel pe alte şantiere, mai ales că era perioada în care se vorbea foarte multe despre venirea americanilor. Aceasta era a doua marotă a securiştilor, care îi incriminau pe inginerii respectivi că lansează zvonurile că vin americanii, că ascultă Europa liberă şi Vocea Americii. În felul aceasta, ar fi vrut să distrugă marea ofensivă a construcţiei socialismului în România.”
După trei ani şi jumătate de la moartea lui Stalin, cei condamnaţi au fost eliberaţi, iar Dej a decis ca procesul lor să fie rejudecat. Au fost, tacit, achitaţi şi reprimiţi la serviciu. Dar în locuri de muncă cu condiţii grele, cum ar fi minele de plumb. Nimeni însă nu le-a mai putut repara suferinţele prin care au trecut ei şi familiile lor proscrise.
