Medicina în cartea românească veche
Cărțile vechi au fost diverse, așa cum sunt și astăzi. În această diversitate își avea un loc și cartea de medicină care însemna tratate științifice, cărți de tratare a bolilor timpului, cărți de educație și prevenție și altele. Și tipografiile române ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea au imprimat acest tip de carte, care a intrat în bilbioteci împreună cu cărți de medicină tipărite în afara spațiului românesc.
Steliu Lambru, 30.03.2026, 16:30
Perioada cuprinsă între 1508 și 1830 este perioada în care istoricii consideră că s-a tipărit cartea veche în spațiul românesc. La fel ca și azi, imaginile au avut și atunci un impact mai mare asupra cititorilor și ele mereu au însoțit tipăriturile.
Anca Tatay de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj cercetează istoria cărții românești vechi de mai mult de două decenii și și-a îndreptat atenția și înspre imaginile de pe cărțile de medicină pe care le-a împărțit în trei clase. Prima este cea care cuprinde imaginile despre boală și reprezentări ale corpului afectat de suferință. A doua clasă este a imaginilor care privesc vindecarea sau leacul. În ele vedem că vindecarea este de inspirație divină/liturgică, de inspirație naturală și, mai târziu, de inspirație științifică. A treia clasă de imagini include personalitățile medicinei și ele sunt portrete ale autorității care legitimează vindecarea: Iisus Christos, sfinții taumaturgi și medicii renumiți din antichitate și până în secolul al XIX-lea. O a patra clasă de imagini este cea a plantelor vindecătoare. De asemenea, există imagini cu tematica biblică a vindecării orbului și a paraliticului. Anca Tatay a identificat și reprezentarea practicilor liturgice de vindecare precum maslul și a celor magice precum metoposcopia, iar, mai aproape de timpurile noastre, și reprezentări ale corpului uman și organelor interne.
În prezentarea imaginilor cărții de medicină românească veche, Anca Tatay a început cu cele mai timpurii.
”Primele imagini cu referire la ideea de boală apar în compania textelor religioase, acestea fiind predominante. Mă refer la vindecarea paraliticului de la Vitezda și la vindecarea orbului din naștere. Cele mai vechi reprezentări ale acestor două teme se întâlnesc în Triodul Penticostar slavonesc tipărit de diaconul Coresi la Târgoviște, în 1558. Aceste gravuri sunt diferite de cele ce se vor întâlni după 1700. Oricum, în perioada cuprinsă între 1558, când apar aceste gravuri, și 1700 există un hiatus, nu mai apare nicio gravură cu această temă. Noul Testament descrie vindecările a doi paralitici, unul de la Vitezda, și unul de la Capernaum. Primul este vindecat de Iisus datorită credinței, iar cel de la Capernaum este vindecat deoarece cei patru bărbați care îl purtau în cârcă aveau credință în Christos. În cazul orbilor, Noul Testament descrie trei vindecări: a celui din naștere, a celui din Betsaida și a celui din Ierihon. Toate aceste cinci reprezentări cunosc o largă răspândire în iconografia europeană și românească și cel mai adesea reprezentările sunt canonice.”
În secolul al XVIII-lea reapar însă reprezentările. Anca Tatay.
”În secolul al XVII-lea nu avem nicio reprezentare. Dar, începând cu anul 1700, vom întâlni mai multe titluri care înfățișează vindecarea paraliticului de la Vitezda și vindecarea orbului din naștere. Prima reprezentare de acest fel este cea din 1701 din Triodul de la Buzău. În Vindecarea slabănogului, cunoscută și sub denumirea de Vindecarea paraliticului sau a ologului, îl găsim pe Iisus urmat de apostoli, aureolați, apropiindu-se de patul bolnavului și întrebându-l: Voiești să te faci sănătos? La care el răspunde: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa. Acest dialog este redat în imagine prin inscripții ce par a ieși din gurile celor două personaje. Atunci, Domnul îi zice: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! În spatele ologului se află alte personaje, farisei și cărturari, identificați după veșminte fastuoase, turbane și mitre împodobite, dar și o mulțime de bolnavi dintre care unul are un picior de lemn și o cârjă sub braț, de care se sprijină. Aceste imagini vor fi preluate pe urmă ca model, toate celelalte care prezintă aceste teme vor fi mai mult sau mai puțin inspirate din gravurile de la Buzău. Sunt, la rândul lor, inspirate din gravurile de la Kiev din Triod Țvednaia (Penticostar) din 1631, reproduse în Cazania lui Petru Movilă.”
Spațiul românesc se laicizează târziu aceasta observându-se și în evoluția tiparului. Anca Tatay.
”Mircea Tomescu, un mare istoric al cărții, afirmă următoarele: cartea religioasă este încă predominantă. Din cele 384 de cărți imprimate între anii 1717-1780, 324, adică 84%, sunt religioase, și numai 60, adică 15%, sunt lucrări profane. Numărul cărților laice crește în foarte mică măsură în acest interval. Predominarea cărții religioase se explică prin menținerea monopolului Bisericii asupra tiparului. Tipografiile funcționau pe lângă mitropolii, episcopii și mănăstiri, iar pentru a îmbrăca veșmântul tiparului o carte trebuia să aibă blagoslovenia episcopului sau a mitropolitului. Însă, în 1784, ca urmare a apariției tipografiilor laice și a practicii de a se edita unele lucrări cu cheltuiala unor particulari, pe lângă cenzura bisericească, se introduce și cea domnească. Măsurile restrictive, prin aplicarea dublei cenzuri, bisericești și domnești, întârzie astfel dezvoltarea tiparului în Țara Românească. O situație similară există și în Moldova. Neputându-și tipări lucrările originale sau traducerile în țară, autorii sunt nevoiți să se adreseze tipografiilor laice din Sibiu, Viena, și apoi celei din Buda.”
Cartea de medicină românească veche este o parte a mai multor istorii. Din ele se vede evoluția reprezentării cunoștințelor despre om, despre boli și despre vindecare în spațiul românesc.
