Povestea curelelor lucrate în piele
Meşteşugurile sunt pe cale de dispariţie şi tocmai de aceea experienţele meşteşugarilor au caracter de poveste.

Ana-Maria Cononovici, 13.05.2025, 16:16
Meşteşugurile sunt pe cale de dispariţie şi tocmai de aceea experienţele meşteşugarilor au caracter de poveste. Este şi cazul lui Petru Chincea, originar dintr-un sat din zona Banatului de Munte, care de peste 60 de ani, lucrează cu aceeași pasiune curele şi alte obiecte înrudite, din piele, toate sunt făcute manual, cum a văzut de copil.
Petru Chincea “Eu am moştenit meseria de la bunicul meu din partea mamei. Bunicul meu era ţăran, dar lucra la Combinatul siderurgic, la laminoare. Şi acolo erau curele, care se aruncau, dar erau încă bune. Şi bunicul şi-a zis, dacă tot se aruncă, eu ce pot să fac din ele? Şi a început să facă hamuri pentru cai. Resturile de la curele care se aruncau, pentru că tehnologia de atunci era tehnologia veche nemţească.
Şi bunicul seara încerca să mă atragă că îi plăcea ca nepotul lui să îi moştenească pasiunea, că asta era o pasiune, nu era meseria lui. El era ţăran şi muncitor la laminoare.Şi seara lucra (n.r. curele). El a lucrat oamenilor din sat contra cost pe ziua de lucru. Şi mie îmi spunea, măi, nepoate, vino să vezi cum fac eu aici şi bunu te răsplăteşte. Cum mă răplăteşti? Întrebam eu, şi zicea îşi dau un leu şi îţi iei bomboane. Era ceva fantastic!”
Deşi tatăl său ar fi dorit să îl ia la el la uzină, copilului nu i-a plăcut, că îşi vedea părintele cu salopetele murdare, după cum a povestit pentru Radio România. Aşa că după ce a terminat 10 clase a pornit de la Reşiţa, la şcoala profesională care era la Iaşi. A revenit după 3 luni la Reşiţa la un atelier de curelărie, ţinut de un om care lucrase tot la Combinatul siderurgic, pe atunci locul care pregătea meşteri, după cum am aflat de la Petru Chincea
“Aşa am început eu meseria. La Cooperaţie am stat cam doi ani, aveam contract, tata a trebuit să semneze un contract pe cinci ani, dar când am plecat în armată gândul îmi era la Combinat, pentru că aici era salariul triplu faţă de Cooperaţie. La Cooperaţie era bine că era libertate, puteai să pleci (n.r. mai devreme de la program), dar salariul nu era prea bun. Eu când m-am căsătorit dinainte de armată aveam nevoie de bani. Colegi de-ai mei, curelari la Combinat, tot trimiteau semnale: vedeţi că pleacă un om în Germania, iese unul la pensie, care vreţi să veniţi dintre cizmari, dintre curelari. La Combinatul siderurgic se făceau şi se reparau curele de transmisie. Şi după armată m-am dus.”
Am mai aflat că la începuturi în combinat erau numai nemţi şi unguri şi abia apoi au învăţat şi românii meşteşugurile. Astfel, Petru Chincea ne-a spus că în anii 87 mai erau 14 curelari, dar că arhivele arătau că după război au fost 40 de curelari.
Dar cum vremurile în schimbare cer capacitate de adaptare, Petru Chincea şi-a deschis un atelier: În 2000, am prevăzut că la Combinat n-o să mai fie nevoie de curelari şi am făcut un mic atelier, am început să-mi adun scule, să-mi fac. Toate sculele se făceau în uzină că n-aveai unde. Şi în 2001 mi-am deschis firmă. La atelierul ăsta am lucrat şi 10 ore. Şi am un regret că nu am cui să îi las să moştenească, pentru că nu am copii şi nimeni nu vrea să vină să mai dichisească la meserie.”
De nevoie a învăţat să facă şi opinci şi orice s-a cerut a adăugat interlocutorul nostru recunoscând că munca în propriul atelier i-a ocupat mai mult timp decât cea de la Combinat şi i-a solicitat adaptabilitatea şi creativitatea:
“Îţi trebuie puţină creaţie, exact ca la un pictor, ca la un sculptor. Dacă s-au cerut opinci, am făcut opinci, dacă s-a cerut chimire, am făcut chimire. Meseriile astea, care sunt pe cale de dispariţie o să mai fie căutate la un moment dat, dar n-o să aibă cine să lucreze că nu pregătim tinerii. Tinerii în ziua de astăzi sunt mai mult pe internet, mai mult cu tehnologie. Eu fac de la curele de pantaloni, chimir, cureaua aceea lată pe care înainte o foloseau ciobanii, îşi puneau banii în ele, sau bătrânii o foloseau la munca câmpului, curele de spate pentru sportivi, sau pentru cei care au probleme. Bătrânii noştri nu degeaba aveau o cingătoare. Ce nu fac? Teci de cuţite, portofele, zgărzi de câine, opinci. Pielea e din aceea mai groasă, nu e piele subţire, pe care o folosesc cojocarii, cizmarii.”
Deşi curelăria era odinioară un meșteșug esențial în satele românești, ţăranii având nevoie de echipamente trainice pentru muncă și animale, astăzi, produsele lui Petru Chincea sunt apreciate ca obiecte de artă populară, expuse la târguri, festivaluri și uneori, în colecții private. Fiecare piesă este unicat, decorată cu motive tradiționale și cusături care spun povești din zona Banatului. Pentru comunitatea din Caraș-Severin, Petru Chincea este mai mult decât un meșteșugar – este un simbol al continuității, un martor viu al unei lumi pe cale de dispariţie, iar atelierul său devine, astfel, un loc de patrimoniu viu.